© Vatican Media

În comemorarea liturgică a Sfântului Alois de Gonzaga

Unicul glas pe care tinerii ar trebui să-l asculte

de Roberto Cutaia

Unicul glas pe care tinerii din orice timp ar trebui să-l asculte este cel al propriei conştiinţe, pentru a o spune cu cuvintele scrise în De vera religione a Sfântului Augustin: adevărul locuieşte în adevărul interior (in interiore homine habitat veritas, 39, 72). Unul dintre cei mai admirabili martori ai acestui tip de experienţă este tânărul iezuit Sfântul Alois de Gonzaga (1568-1591) a cărui comemorare liturgică este la 21 iunie, ziua morţii sale. Alois, la incipit-ul celui de-al treilea mileniu, este ca un eşantion exemplar de sfinţenie pentru adolescenţi şi tineri. Deşi a trăit numai douăzeci şi trei de ani, în timpul existenţei sale scurte a făcut oricum să strălucească zilnic şi în mod excepţional distincţia între acţiunea exterioară, dedicare pentru studiu şi practicarea virtuţilor creştine.

Gonzaga se naşte în castelul familiei la Castiglione delle Stiviere (Mantova) la 9 martie 1568 şi este botezat la 20 aprilie. Este primul dintre şapte copii născuţi din căsătoria dintre marchizul Ferrante Gonzaga, în slujba regelui Filip al II-lea al Spaniei, şi Marta din Conti Tana di Chieri, prin urmare, moştenitor al titlului şi un probabil viitor de soldat, cel puţin conform programelor familiale. Programe care nu s-au concretizat însă, pentru că Alois, în faţa chemării Duhului Sfânt, n-a şovăit, ba chiar s-a lăsat condus (aşa cum ar trebui să facă adolescenţii şi tinerii de astăzi, în loc să amâne, cu riscul de a atenua chemarea vocaţională sacramentală), şi asta cu toate că tatăl îl ducea în mijlocul trupei încă de copil. La 10 ani, la 25 martie 1578, în Bazilica "Santissima Annunziata" din Firenze, i-a promis Domnului că nu se va căsători. Doi ani mai târziu primeşte din mâinile Sfântului Carol Borromeu Prima Împărtăşanie şi după aceea, la 17 ani, intră în noviciatul Societăţii lui Isus din Roma (lăsând fratelui drepturile asupra principatului strămoşesc) unde studiază teologie şi filozofie, având ca maestru şi director spiritual pe Sfântul Robert Bellarmin.

Alt punct de actualitate, printre multiplele care se pot aminti despre figura acestui sfânt, este cu siguranţă acela că încă de tânăr "Alois de Gonzaga a dat dovadă de o personalitate viguroasă. S-a născut şi a crescut într-un context familial creştin, în care se citeau scrisorile scrise de misionarii iezuiţi, trimise din locuri îndepărtate, dar şi lumesc, încărcat de senzualitate, de ambiţie şi de violenţă, care îi promitea un viitor de bogăţie, de faimă şi de putere. Cu toate acestea, cu o credinţă solidă, o libertate interioară surprinzătoare, şi rezistând la presiuni de orice tip, a încercat să se lase condus de glasul Duhului care răsuna în conştiinţa sa, asumând urmarea Domnului drept cale pentru viaţa sa (Arturo Sosa, Scrisoare, Jubileul Sfântului Alois de Gonzaga, martie/2018). Şi astfel tatăl Ferrante Gonzaga, la 3 noiembrie 1585, de la Mantova, i-a scris prepozitului general al Societăţii lui Isus: "Acum îl trimit pe don Alois, fiul meu, la Domnia Voastră Reverendisim, ca la cel care îi va putea fi părinte mai util decât mine. Eu nu vă cer ca un lucru deosebit în privinţa persoanei sale, doar certific la D.V. Reverendisim ca dumneavoastră să deveniţi patron al celei mai dragi garanţii pe care eu o am în lume şi al speranţei principale pe care aş avea-o pentru păstrarea acestei case a mele, care pentru viitor va avea mare încredere în rugăciunea acestui fiu".

Totuşi, aspectul cel mai frumos al sfinţeniei tânărului Gonzaga a fost cu siguranţă, în afară de capacitatea de a nu se lăsa abătut de linguşirile lumii, dedicarea pentru studiu, dar mai ales disponibilitatea formidabilă de a sluji fără a selecţiona pe cine, ci pe oricine: a ales să-i slujească pe marginalizaţii ciumaţi şi din păcate de la aceştia a contractat după aceea boala, determinându-i moartea. Aşadar, a matura experienţa personală a bolii, a suferinţei, vivificând aceeaşi sărăcie a lui Isus Cristos. Şi cu câteva zile înainte de a părăsi fizic lumea oamenilor a scris mamei sale aceste gânduri: "Îţi voi destăinui, doamnă preailustră, că, meditând bunătatea divină, o mare fără fund şi nemărginită, mintea mea se rătăceşte. Nu reuşesc să înţeleg cum de Domnul priveşte la oboseala mea mică şi scurtă şi mă răsplăteşte cu odihna veşnică şi mă invită, din cer, la fericirea supremă pe care eu am căutat-o până acum cu neglijenţă şi îmi oferă mie, cel care am vărsat aşa de puţine lacrimi pentru ea, acea comoară ce este încoronarea trudelor mari şi a plânsului" (Din ultima scrisoare către mama, 10 iunie 1591). Tocmai pornind de la această mărturie a sa, Benedict al XIII-lea l-a proclamat, în 1729, patron al tineretului catolic, Pius al XI-lea, în 1926, patron al studenţilor şi Ioan Paul al II-lea, în al patrulea centenar al morţii sale (1991), patron al bolnavilor de SIDA.

(După L'Osservatore Romano, 20 iunie 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu