© Vatican Media

Declaraţia "Fiducia supplicans" a Dicasterului pentru Doctrina Credinţei / 1

A lărgi şi a îmbogăţi sensul binecuvântărilor

de Angelo Lameri,
decan al Facultăţii de Teologie din Universitatea Pontificală Lateran

Declaraţia Fiducia supplicans (FS) din punct de vedere doctrinar exprimă cu claritate extremă distincţia între căsătoria sacrament, ca unire exclusivă, stabilă şi indisolubilă între un bărbat şi o femeie, deschisă la procreaţie, şi ceea ce de fapt nu este aşa şi nici nu poate fi aşa (FS, 4). Distincţia clară se exprimă şi din punct de vedere ritual: celebrarea căsătoriei este caracterizată, în afară de schimbul consimţământului care constituie elementul decisiv, şi de binecuvântarea solemnă asupra mirelui şi asupra miresei.

Spre deosebire de binecuvântarea nupţială, binecuvântările care pot fi împărţite în alte contexte de unire sunt definite "non-ritualizate" (FS, 36) sau "spontane sau pastorale" (Comunicat de presă, 4). Chiar dacă terminologia are nevoie de o ulterioară aprofundare şi precizare, pentru că liturgia este mereu acţiune pastorală şi fiecare rugăciune sau gest are mereu o componentă rituală, apare clară intenţia de "a lărgi şi a îmbogăţi sensul binecuvântărilor" (FS, 7).

Această intenţie se arată cu claritate dacă punem în confruntare binecuvântarea nupţială cu binecuvântările persoanelor care trăiesc în situaţii iregulare. În Ritualul Căsătoriei, binecuvântarea slujitorului hirotonit este garanţie că în dăruirea reciprocă a soţilor Dumnezeu este cel care îl dăruieşte pe unul celeilalte. Diferitele formulare de binecuvântare oferite astăzi de Ritual sunt caracterizate de clasica repartiţie triplă a tradiţiei eucologice romane: anamneză, care face trimitere la planul creaţiei, epicleză şi mijlociri. În epicleză, Duhul Sfânt este invocat ca să reverse în inimi iubirea lui Dumnezeu (cf. Rom 5,5), el este puterea (virtus) care dă forţă şi ardoare (cf. Fap 1,8: Rom 15,13) pentru a rămâne fideli faţă de legământul conjugal.

Apoi în mijlociri sunt explicate diferitele efecte ale harului Duhului Sfânt îmbogăţind în acest mod teologia pneumatologică nupţială. De fapt, diferitele formulare, de la rugăciunea pentru darul unei carităţi răspândite în inimi pentru a garanta fidelitatea perseverentă faţă de legământul nupţial, trec la invocarea puterii Duhului care trebuie să susţină convieţuirea conjugală printr-un schimb reciproc de daruri în vederea realizării unei Biserici familiale, semn al prezenţei divine. În afară de asta, harul Duhului devine flacără care trebuie să se extindă de la iubirea soţilor până la copiii care împodobesc familia şi îmbogăţesc Biserica. Dilatarea iubirii matrimoniale, alimentată încontinuu de Duhul, exclude orice egoism în relaţia conjugală care trebuie să se deschidă la o rodnicie generoasă.

De structură foarte diferită sunt binecuvântările pastorale. Dincolo de mersul nesolemn şi de faptul că nu găsesc şi nu pot găsi o codificare în cărţile liturgice, exprimă un aspect al binecuvântării lui Dumnezeu, invocată de Biserică, ce ajută "să se perceapă prezenţa lui Dumnezeu în toate evenimentele vieţii" (FS, 6). De fapt, sensus fidei al poporului lui Dumnezeu recunoaşte că Dumnezeu este prezent, prin diferite forme de mediere, în fiecare moment al vieţii bărbatului şi a femeii din orice timp.

Nu se poate afirma că există situaţii în care Dumnezeu îl abandonează şi îl încredinţează în mod inexorabil unui destin de moarte şi de condamnare. După păcatul primilor părinţi, Dumnezeu este cel care merge în căutarea lui Adam (cf. Gen 3,9) şi, în cuvintele de condamnare a şarpelui, îi vesteşte posibilitatea unei răscumpărări (cf. Gen 3,15). Tot Tatăl veşnic este cel care îi adresează cuvântul lui Cain după uciderea fratelui (cf. Gen 4,9) şi îi impune un semn "pentru ca niciunul dintre cei care-l vor găsi să nu-l ucidă" (Gen 4,15).

Această căutare constantă a omului fragil şi păcătos caracterizează acţiunea lui Dumnezeu în istoria mântuirii şi găseşte exprimarea sa icastică în cunoscuta parabolă a smochinului care nu produce rod: "Stăpâne, mai lasă-l şi anul acesta pentru ca să-l sap de jur împrejur şi să-i pun gunoi la rădăcină" (Lc 13,8). Cuvintele viticultorului sunt astăzi cuvintele Bisericii care, pentru a folosi o expresie a Papei Francisc, acţionează ca un spital de campanie: "Noi, preoţii, trebuie să fim acolo, aproape de oameni. Milostivire înseamnă înainte de toate a îngriji rănile" (Discurs adresat parohilor din Roma, 6 martie 2014).

Slujirea de apropiere, de primire, de mângâiere se exprimă în diferite moduri. Unul dintre acestea este cu siguranţă cel al rugăciunii. Aşadar, rugăciunea de binecuvântare poate asuma şi această nouă semnificaţie. Pentru a recurge la etimologia sa (a cuvânta - bine), binecuvântarea pastorală sau spontană nu intenţionează să relateze binele prezent în om şi în viaţa sa, ci în primul rând relatează binele/bunătatea lui Dumnezeu faţă de fiecare creatură a sa. Ea nu este o judecată asupra acţiunii persoanelor, exprimă în schimb invocaţia de mijlocire a Bisericii. Chiar şi în situaţiile de mare fragilitate, de păcat, de incapacitate de a citi voinţa lui Dumnezeu, o uşă rămâne deschisă. Din ea filtrează lumina evangheliei care ajută să se recitească propria viaţă într-o perspectivă nouă. Isus, mai înainte de a invita la convertire, îl primeşte pe păcătos şi îl atrage la sine. Biserica în acţiunea sa pastorală se mişcă în acelaşi mod. Şi nu poate face altfel dacă vrea să rămână fidelă faţă de mandatul încredinţat ei.

Când preotul primeşte persoane aflate în situaţii de unire iregulară sau neconformă cu planul creaţiei, nu face altceva decât să îndeplinească acţiunea viticultorului din parabolă: îl invocă pe Stăpânul viei aşa încât să ofere timp ca să poată rodi şi în acelaşi moment se îngrijeşte de copac ca să poată ajunge să producă roade de bine. Prima acţiune se exprimă în rugăciunea cu şi pentru persoanele care invocă mijlocirea Bisericii şi acea binecuvântare care să le relateze lor bunăvoinţa şi bunătatea lui Dumnezeu, cealaltă este dialogul fratern, prietenia, cercetarea împreună a Scripturilor în căutarea voinţei lui Dumnezeu.

În sfârşit, nu putem ascunde riscul care există în aceste acţiuni. Instrumentalizarea din partea persoanelor sau a organizaţiilor care urmăresc scopuri care nu sunt propriu-zis pastorale este mereu la pândă. Însă a înfrunta riscul aparţine acţiunii pastorale a Bisericii şi a slujitorilor săi. Este însăşi evanghelia care "ne invită mereu să riscăm întâlnirea cu faţa celuilalt, cu prezenţa sa fizică ce interpelează, cu durerea sa şi cererile sale" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 88). Aşa cum învaţă Papa Francisc, inima misionară nu se teme de risc, "niciodată nu se închide, niciodată nu se concentrează asupra propriilor siguranţe, niciodată nu optează pentru rigiditatea autodefensivă. Ştie că ea însăşi trebuie să crească în înţelegerea evangheliei şi în discernământul cărărilor Duhului, şi atunci nu renunţă la binele posibil, deşi riscă să se murdărească de noroiul de pe drum" (Evangelii gaudium, 45).

(După L'Osservatore Romano, 4 iunie 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu