© Vatican Media

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 29 mai 2024

Ciclu de cateheze. Duhul şi Mireasa. Duhul Sfânt conduce poporul lui Dumnezeu la întâlnirea cu Isus, speranţa noastră. 1. Duhul lui Dumnezeu plutea deasupra apelor

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi, cu această cateheză, începem un ciclu de reflecţii care are ca temă "Duhul şi Mireasa - Mireasa este Biserica -. Duhul Sfânt conduce poporul lui Dumnezeu la întâlnirea cu Isus, speranţa noastră". Vom parcurge acest drum traversând cele trei mari etape ale istoriei mântuirii: Vechiul Testament, Noul Testament şi timpul Bisericii. Ţinând mereu privirea îndreptată spre Isus, care este speranţa noastră.

În aceste prime cateheze despre Duhul în Vechiul Testament nu vom face "arheologie biblică". În schimb, vom descoperi că tot ceea ce este dăruit ca promisiune în Vechiul Testament s-a realizat pe deplin în Cristos. Va fi ca şi cum am urma drumul soarelui de la răsărit spre amiază.

Începem de la primele două versete din toată Biblia: "La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul. Pământul era neorânduit şi pustiu, şi întuneric era deasupra abisului, şi duhul lui Dumnezeu plutea deasupra apelor" (Gen 1,1-2). Duhul lui Dumnezeu ne apare ca puterea misterioasă care face ca lumea să treacă de la starea sa iniţială neorânduită, pustie şi întunecată, la starea sa ordonată şi armonioasă. Pentru că Duhul face armonia, armonia în viaţă, armonia în lume. Cu alte cuvinte, este Cel care face să se treacă de la haos la cosmos, adică de la învălmăşeală la ceva frumos şi ordonat. De fapt, aceasta este semnificaţia cuvântului grec kosmos, precum şi a cuvântului latin mundus, adică ceva frumos, ordonat, curat, armonios, pentru că Duhul este armonia.

Această aluzie încă vagă la acţiunea Duhului în creaţie se precizează în continuarea revelaţiei. Într-un psalm citim: "Prin cuvântul Domnului au fost făcute cerurile şi prin suflarea gurii lui toate oştirile lor" (Ps 33,6); de asemenea: "Tu îţi trimiţi Duhul tău şi ele vor fi create şi vei reînnoi faţa pământului" (Ps 104,30).

Această linie de dezvoltare devine foarte clară în Noul Testament, care descrie intervenţia Duhului Sfânt în noua creaţie, folosindu-se tocmai de imaginile care se citesc cu privire la originea lumii: porumbelul care la botezul lui Isus pluteşte deasupra apelor Iordanului (cf. Mt 3,16); Isus care, în cenacol, suflă asupra discipolilor şi spune: "Primiţi-l pe Duhul Sfânt" (In 20,22), aşa cum la început Dumnezeu a suflat suflarea sa asupra lui Adam (cf. Gen 2,7).

Apostolul Paul introduce un element nou în acest raport dintre Duhul Sfânt şi creaţie. Vorbeşte despre un univers care "geme şi suferă ca în durerile naşterii" (cf. Rom 8,22). Suferă din cauza omului care l-a supus la "sclavia stricăciunii" (cf. v. 20-21). Este o realitate care ne interesează de aproape şi în mod dramatic. Apostolul vede cauza suferinţei creaţiei în stricăciunea şi în păcatul omenirii care l-a târât în înstrăinarea sa de Dumnezeu. Acest lucru rămâne adevărat astăzi ca şi atunci. Vedem ravagiile pe care omenirea le-a făcut şi continuă să le facă, mai ales acea parte din ea care are capacităţi mai mari de exploatare a resurselor sale.

Sfântul Francisc de Assisi ne indică o cale de ieşire, frumoasă, pentru a ne întoarce la armonia Duhului: calea contemplaţiei şi a laudei. El voia ca de la creaturi să se înalţe o cântare de laudă Creatorului. Ne amintim: "Lăudat să fii, Domnul meu...", cântarea lui Francisc de Assisi.

Un psalm (18,2) spune aşa: "Cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu", dar au nevoie de bărbat şi de femeie pentru a da glas acestui strigăt mut al lor. Şi în "Sfânt" de la Liturghie noi repetăm de fiecare dată: "Cerurile şi pământul sunt pline de mărirea ta". Sunt, pentru a spune aşa, "gravide", dar au nevoie de mâinile unei moaşe bune pentru a aduce la lumină această laudă a lor. Vocaţia noastră în lume, aminteşte tot Paul, este să fim "lauda gloriei sale" (Ef 1,12). Este vorba de a pune bucuria contemplării înainte de cea a posesiei. Şi nimeni nu s-a bucurat mai mult de creaturi decât Francisc de Assisi, care nu a voit să posede niciuna dintre ele.

Fraţilor şi surorilor, Duhul Sfânt, care la început a transformat haosul în cosmos, este în acţiune pentru a face această transformare în fiecare persoană. Dumnezeu promite prin profetul Ezechiel: "Vă voi da o inimă nouă şi un duh nou voi pune în voi [...]. Duhul meu îl voi pune în voi" (Ez 36,26-27). Pentru că inima noastră se aseamănă cu acel abis pustiu şi întunecat din primele versete din Geneză. În el se agită sentimente şi dorinţe opuse: cele ale trupului şi cele ale duhului. Într-un anumit sens, toţi suntem acea "împărăţie dezbinată în ea însăşi" despre care vorbeşte Isus în evanghelie (cf. Mc 3,24). În jurul nostru putem spune că este un haos extern, un haos social, un haos politic: să ne gândim la războaie, să ne gândim la atâţia copii şi copile care nu au ce să mănânce, la atâtea nedreptăţi sociale, acesta este haosul extern. Dar există şi un haos intern: în interiorul fiecăruia dintre noi. Nu se poate vindeca primul haos, dacă nu se începe vindecarea celui de-al doilea! Fraţilor şi surorilor, să facem o lucrare frumoasă pentru a face din învălmăşeala noastră interioară o claritate a Duhului Sfânt: puterea lui Dumnezeu face acest lucru, iar noi să-i deschidem inima pentru ca el să poată face asta.

Fie ca această reflecţie să trezească în noi dorinţa de a trăi experienţa Duhului creator. De peste un mileniu Biserica ne pune pe buze strigătul pentru a cere asta: "Veni creator Spiritus!", "Vino, Duhule creator! Vizitează minţile noastre. Umple cu har ceresc inimile pe care le-ai creat". Să cerem Duhului Sfânt să vină la noi şi să ne facă persoane noi, cu noutatea Duhului. Mulţumesc.

________

APELURI

Doresc să asigur rugăciunea mea pentru victimele marii alunecări de teren care a distrus câteva sate în Papua Noua Guinee. Domnul să-i întărească pe cei din familiile lor, pe cei care au pierdut casa şi poporul papuaş, pe care cu ajutorul lui Dumnezeu îl voi întâlni în septembrie.

Duminica trecută, la Novara, a fost beatificat preotul Giuseppe Rossi, preot şi martir. Paroh zelos în caritate, nu a părăsit turma în perioada tragică a Celui de-Al Doilea Război Mondial, ci a apărat-o până la vărsarea sângelui. Mărturia sa eroică să ne ajute să înfruntăm cu tărie încercările vieţii. Aplauze pentru noul fericit!

* * *

Gândul meu se îndreaptă spre martirizata Ucraina. Alaltăieri am primit copii şi copile care au suferit arsuri, au pierdut picioarele în război: războiul este mereu o cruzime. Aceşti copii şi copile trebuie să înceapă să meargă, să se mişte cu braţe artificiale... au pierdut zâmbetul. Este foarte urât, foarte trist când un copil pierde zâmbetul. Să ne rugăm pentru copiii ucraineni. Şi să nu uităm Palestina, Israel care suferă mult: să se termine războiul. Şi să nu uităm Myanmarul şi atâtea ţări care sunt în război. Copiii suferă, copiii în război suferă. Să-l rugăm pe Domnul ca să fie aproape de toţi şi să ne dea harul păcii. Amin.

Pentru toţi binecuvântarea mea!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu