© Vatican Media

Dorinţa de mântuire de la omul medieval la omul modern

de Federico Corrubolo

Pentru a înţelege bine ce se înţelege prin indulgenţă, trebuie făcut un pas înapoi. În Biserica antică nu se spovedeau aşa cum facem astăzi. Iertarea păcatelor era un "fapt social": se declarau păcătoşi (fără a coborî în amănunte, lucru care şi aşa nu folosea), se intra într-un grup (o adevărată "comunitate de recuperare") şi se făcea un parcurs penitenţial care putea dura mai multe luni şi chiar ani, în funcţie de gravitatea păcatului. De aceea, mai întâi se făcea pocăinţa şi numai la sfârşit (în general în dimineaţa de Joia Sfântă) se prezenta la episcop care impunea mâinile şi dădea dezlegarea de păcate. Aşadar, secvenţa era: mai întâi spovada, apoi pocăinţa şi la sfârşit dezlegarea.

Oricum era o perioadă lungă, care cerea timp şi care impunea multe sacrificii. Era un parcurs care se putea face de puţine ori în viaţă şi se referea la păcate grave (furturi, omucideri etc.): înainte de a-l începe, se gândea bine şi de obicei se făcea la bătrâneţe (când şi capacitatea de a păcătui scădea).

În Evul Mediu, viaţa creştină a continuat în mănăstiri şi acolo situaţia era foarte diferită. Trăind în mici comunităţi izolate, se comiteau încontinuu multe păcate care nu erau grave şi nu se puteau face pocăinţe de luni şi ani pentru fiecare lipsă mică... în afară de faptul că episcopii erau întâlniţi foarte rar.

A început să se răspândească uzanţa de a spovedi păcatele abatelui mănăstirii, care dădea imediat dezlegarea şi după aceea stabilea pocăinţa, aşa cum facem şi astăzi.

În acest nou sistem se naşte distincţia între păcat (eliminat de spovadă) şi pedeapsă (de ispăşit după ce s-a avut iertarea pentru a repara păcatul). De vreme ce sistemul vechi nu fusese abolit, durata pocăinţei era calculată mereu în zile, luni şi ani. În mănăstiri existau chiar "tarifare" corespunzătoare (cărţile penitenţiale) care prescriau durata pocăinţei pentru aproape toate păcatele posibile.

Totuşi, în ocazii deosebite (sărbătoare importantă, evenimente excepţionale), un bun penitent putea obţine o "scădere a pedepsei". În schimbul vreunei fapte bune în plus, erau anulate mai multe zile, luni sau ani de pocăinţă. Această "ofertă specială" lua numele de indulgenţă şi era adesea foarte potrivită; de aceea creştinii buni nu lăsau să le scape aceasta.

A fost cu ocazia unei mission impossible, adică recucerirea Ierusalimului invadată de arabi când în 1096 Papa Urban al II-lea, luând în considerare riscul foarte mare al acestei misiuni, a făcut pentru prima dată o ofertă nemaivăzută vreodată înainte: iertarea totală a pedepsei pentru cel care pleca pentru a elibera Cetatea Sfântă.

Aceasta a fost prima indulgenţă plenară. De atunci, tot mai des papa, ca vicar al lui Cristos şi succesor al Sfântului Petru, a folosit "puterea cheilor" primită de la Isus pentru a deschide tezaurul indulgenţelor, înlocuind direct valoarea infinită a Răscumpărării faţă de zilele, lunile şi anii pocăinţelor antice: un "oficiu de schimb" foarte căutat în bună parte a Evului Mediu.

Omul medieval avea un raport imediat, intuitiv cu Dumnezeu: credea în milostivirea sa, dar se temea de dreptatea sa, pentru că se gândea la raportul cu el în mod întocmai "medieval", adică precum un pact feudal între supus şi rege. Se punea literalmente în mâinile sale (gestul rugăciunii "cu mâini întinse" provine din ceremoniile feudale) şi promitea să asculte de legile sale; în schimb, primea apărare, ajutor şi protecţie împotriva curselor diavolului.

Încălcarea legii lui Dumnezeu era considerată un afront foarte grav la adresa regelui care, luând protecţia sa, îl expunea pe cel care încalcă la condamnare. De aici dorinţa de întoarce "în harul lui Dumnezeu", contractând un nou pact feudal şi astfel "reinstalând antivirusul" împotriva diavolului.

Când Bonifaciu al VIII-lea, în 1300, a convocat primul jubileu promiţând tuturor indulgenţa plenară în schimbul a numai treizeci de zile de rugăciuni la Roma, oraşul a fost invadat de o armată de pelerini. De atunci "indulgenţă" şi "Jubileu" sunt o pereche de succes...

În secolele următoare, dorinţa de mântuire nu s-a calmat, ceea ce a provocat o aprofundare a doctrinei cunoscute deja, conform căreia o faptă bună poate scurta timpul pocăinţei. În numele comuniunii sfinţilor, adică al legăturii care uneşte toţi botezaţii în unicul Trup mistic al lui Cristos, s-a dedus că scăderea pedepsei se putea aplica tuturor creştinilor, atât vii, cât şi răposaţi.

Foamea de indulgenţe s-a menţinut vie timp de alte secole în poporul creştin.

Cu ieşirea din economia agricolă tipică a Evului Mediu şi intrarea în cea monetară tipică a perioadei moderne, indulgenţele au intrat în pieţe.

Bogăţia în Evul Mediu era dată de pământul care garanta întreţinere şi prin urmare autonomie; bogăţia modernităţii este banul, care permite să se cumpere la piaţă ceea ce înainte se obţinea de la pământ. În societatea civilă s-a început să se vândă funcţii publice, titluri nobiliare, magistraturi... În Biserică, biserici ale cardinalilor, abaţii, dieceze. Negustorii mai bogaţi au dat bani şi regilor, împăraţilor, papilor, episcopilor.

Un episcop german de douăzeci şi şase de ani s-a îndatorat la o bancă mare pentru a cumpăra o dieceză mare. A muşcat mai mult decât poate mesteca şi pentru a scăpa de datorii trebuia să strângă bani rapid. Pentru acelaşi motiv şi papa are nevoie de bani: trebuie să continue să construiască Bazilica "Sfântul Petru". Ambii folosesc acelaşi sistem: o campanie de predicare pentru a obţine indulgenţa plenară. Numai că acum fapta bună de făcut nu mai este recucerirea Ierusalimului, ci numai o ofertă modică în bani. Dorinţa de mântuire este mereu foarte mare, numai că acum intră brutal în logica de piaţă, cu multe sloganuri publicitare: Wenn die Münze klingt, die Seele springt! ("Când sună moneda, sufletul sare în paradis").

Episcopul pune să se predice indulgenţa papei în dieceza sa şi reţine pentru sine un procent din oferte. Veniturile sunt mari, favorizate de ambiguitatea propunerii (azi o numim "reclamă înşelătoare"), dar la un moment dat jocul se blochează.

Un tânăr augustinian, profesor de Sfânta Scriptură, care se numeşte Martin Luther, pune degetul pe rană: dacă nu există convertirea inimii, este inutil a rămâne sărac pentru a cumpăra certificate papale!

Omul s-a schimbat şi se schimbă şi raportul său cu Dumnezeu: omul modern nu mai este supus al unui pact feudal, ci un individ cu conştiinţă tulburată, în căutarea adevărului, intolerant faţă de toate mistificările. Îşi doreşte o relaţie sinceră şi liberă cu Dumnezeu, să nu-şi facă griji cu privire la plata facturii. Când îi invită pe colegii săi să discute despre asta, programul discuţiei îi scapă din mână şi invadează toată Germania, obţinând succes enorm.

Indulgenţa, din ajutor pentru convertire, devine sinonim cu infamie şi detonator al unui protest care explodează în toată Europa: şi aşa a rămas pentru multe conştiinţe, scandalizate şi astăzi de gravitatea celor întâmplate în urmă cu cinci secole.

Să încercăm să refacem ordine: Ce spune astăzi Biserica despre doctrina indulgenţelor? Începem prin a spune ce nu mai este valabil: zilele, lunile şi anii de "scădere a pedepsei" au fost aboliţi de Paul al VI-lea în 1967. Astăzi, indulgenţa poate fi numai parţială sau plenară şi este foarte limitată faţă de trecut. Apoi aceste calităţi nu sunt cel mai important lucru: astăzi se predică mai ales doctrina spirituală care se află în spate: doctrina reziduurilor păcatului.

După spovadă, păcatul este eliminat, dar rămâne nostalgia gustului păcatului. Răul menţine atracţia sa, continuă să ne ispitească, ne face slabi, ne face să recădem mereu în aceleaşi păcate. Oricine "este serios" cu Domnul, ştie bine că nu se poate înşela, că este suficientă o spovadă pentru a o termina cu păcatul. Dacă am avea credinţă, cu siguranţă ar fi aşa, dar slăbiciunea noastră este aşa încât, din păcate, nu este suficient. Şi trupul, după o boală gravă, are nevoie de o lungă convalescenţă înainte de a se vindeca total. Atracţia păcatului, reziduurile sale devin o piedică pentru cel care vrea să meargă vioi în voinţa lui Dumnezeu.

Pedeapsa păcatului este tocmai această lungă convalescenţă care ne împiedică să alergăm vioi spre iubirea lui Dumnezeu faţă de noi.

Atunci Biserica, pentru a veni în întâmpinarea celui care doreşte să se vindece mai în grabă, indică unele fapte bune cu siguranţă utile pentru a se vindeca mai devreme: în realitate, sunt tot cele obişnuite. De fapt, se cere întărirea comuniunii cu Cristos în sacramente, cu credinţa Bisericii (recitarea Crezului şi rugăciunea pentru papa) şi cu fraţii (fapte de caritate). Când acestor fapte le este acordată o indulgenţă (parţială sau plenară), noi credem prin credinţă că atracţia faţă de păcat scade şi creşte în schimb în mod deosebit de intens caritatea şi sfinţenia. Zgura păcatului este eliminată şi ne vindecăm mai repede decât înainte.

Iată de ce astăzi, ca şi atunci, un creştin bun nu lasă să-i scape această "ofertă specială"!

(După L'Osservatore Romano, 13 mai 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu