Papa Francisc la Veneţia: Omilia la Sfânta Liturghie

Piaţa "Sfântul Marcu" (Veneţia)
duminică, 28 aprilie 2024

Isus este viţa, noi suntem mlădiţele. Şi Dumnezeu, Tatăl milostiv şi bun, ca un agricultor răbdător, ne lucrează cu grijă pentru ca viaţa noastră să fie plină de roade. Pentru aceasta, Isus ne recomandă să păzim darul inestimabil care este legătura cu El, de care depinde viaţa noastră şi rodnicia noastră. El repetă cu insistenţă: "Rămâneţi în mine şi eu în voi. [...] Cine rămâne în mine şi eu în el, aduce rod mult" (In 15,4). Numai cel care rămâne unit cu Isus aduce rod. Să ne oprim asupra acestui lucru.

Isus urmează să încheie misiunea sa pământească. La Ultima Cină cu aceia care vor fi apostolii săi, El le încredinţează, împreună cu Euharistia, câteva cuvinte-cheie. Unul din ele este tocmai acesta: "rămâneţi", menţineţi vie legătura cu mine, rămâneţi uniţi cu mine ca mlădiţele cu viţa. Folosind această imagine, Isus reia o metaforă biblică pe care poporul o cunoştea bine şi pe care o întâlnea şi în rugăciune, ca în psalmul care spune: "Dumnezeul oştirilor, întoarce-te! / Priveşte din cer şi vezi / şi vizitează via aceasta" (Ps 80,15). Israel este via pe care Domnul a plantat-o şi de care s-a îngrijit. Şi atunci când poporul nu aduce roadele de iubire pe care Domnul le aşteaptă, profetul Isaia formulează un act de acuzare folosind tocmai parabola unui agricultor care a săpat via sa, a curăţat-o de pietre, a plantat viţă de vie specială aşteptând să producă vin bun, dar ea, în schimb, dă numai aguridă. Şi profetul conclude: "Căci via Domnului Sabaot / este casa lui Israel / şi cei din Iuda, / plantaţia lui preferată. / Se aştepta judecată, / şi, iată, vărsare de sânge; / dreptate, / şi, iată, strigăte!" (Is 5,7). Isus însuşi, preluându-l pe Isaia, relatează parabola dramatică a viticultorilor ucigaşi, scoţând în evidenţă contrastul dintre munca răbdătoare a lui Dumnezeu şi refuzul poporului său (cf. Mt 21,33-44).

Aşadar, metafora viţei, în timp ce exprimă grija iubitoare a lui Dumnezeu faţă de noi, pe de altă parte ne avertizează, pentru că, dacă frângem această legătură cu Domnul, nu putem genera roade de viaţă bună şi noi înşine riscăm să devenim ramuri uscate. Este urât, acest lucru, a deveni ramuri uscate, acele ramuri care sunt aruncate.

Fraţilor şi surorilor, pe fundalul imaginii folosite de Isus, mă gândesc şi la istoria lungă care leagă Veneţia cu munca din vii şi cu producerea vinului, cu grija atâtor viticultori şi cu numeroasele podgorii apărute în insulele din Lagună şi în grădinile dintre străzile oraşului, şi cu acelea care îi angajau pe călugări ca să producă vin pentru comunităţile lor. În cadrul acestei amintiri, nu este greu de perceput mesajul parabolei viţei şi a mlădiţelor: credinţa în Isus, legătura cu El nu închide libertatea noastră ci, dimpotrivă, ne deschide să primim limfa iubirii lui Dumnezeu, care înmulţeşte bucuria noastră, se îngrijeşte de noi cu grija unui bun viticultor şi face să se nască vlăstare chiar şi atunci când terenul vieţii noastre devine uscat. Şi de atâtea ori inima noastră devine uscată.

Dar metafora ieşită din inima lui Isus poate să fie citită gândindu-ne şi la acest oraş construit pe ape şi recunoscut pentru această unicitate a sa ca unul din locurile cele mai sugestive din lume. Veneţia este una cu apele pe care se ridică şi fără îngrijirea şi salvgardarea acestui scenariu natural ar putea chiar înceta să existe. Aşa este şi viaţa noastră: şi noi, cufundaţi din totdeauna în izvoarele iubirii lui Dumnezeu, am fost regeneraţi în Botez, am fost renăscuţi la viaţă nouă din apă şi din Duhul Sfânt şi inseraţi în Cristos ca mlădiţele în viţă. În noi curge limfa acestei iubiri, fără de care devenim ramuri uscate, care nu aduc rod. Fericitul Ioan Paul I, când era patriarh al acestui oraş, a spus odată că Isus "a venit ca să aducă oamenilor viaţa veşnică [...]". Şi continua: "Acea viaţă se află în El şi de la El trece la discipolii săi, aşa cum limfa urcă din trunchi la mlădiţele viţei. Ea este o apă proaspătă, pe care El o dă, un izvor care ţâşneşte mereu" (A. Luciani, Venezia 1975-1976. Opera Omnia. Discorsi, scritti, articoli, vol. VII, Padova 2011, 158).

Fraţilor şi surorilor, asta este ceea ce contează: a rămâne în Domnul, a locui în El. Să ne gândim la asta, un minut: a rămâne în Domnul, a locui în El. Şi acest verb - a rămâne - nu trebuie interpretat drept ceva static, ca şi cum ar vrea să ne spună să stăm pe loc, parcaţi în pasivitate; în realitate, ne invită să ne punem în mişcare, pentru că a rămâne în Domnul înseamnă a creşte; mereu a rămâne în Domnul înseamnă a creşte, a creşte în relaţia cu El, a dialoga cu El, a primi cuvântul său, a-l urma pe drumul Împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea este vorba de a porni la drum în urma Lui, a ne lăsa provocaţi de Evanghelia sa şi a deveni martori ai iubirii sale.

Pentru aceasta Isus spune că acela care rămâne în El aduce rod. Şi nu este vorba de un rod oarecare! Rodul mlădiţelor în care curge limfa este strugurele, şi din strugure provine vinul, care este un semn mesianic prin excelenţă. De fapt, Isus, Mesia trimis de Tatăl, aduce vinul iubirii lui Dumnezeu în inima omului şi îl umple de bucurie, îl umple de speranţă.

Iubiţi fraţi şi surori, acesta este rodul pe care suntem chemaţi să-l aducem în viaţa noastră, în relaţiile noastre, în locurile pe care le frecventăm în fiecare zi, în societatea noastră, în munca noastră. Dacă astăzi privim la acest oraş Veneţia, admirăm frumuseţea sa încântătoare, dar suntem preocupaţi şi pentru atâtea problematici care îl ameninţă: schimbările climatice, care au un impact asupra apelor din Lagună şi asupra teritoriului; fragilitatea construcţiilor, a bunurilor culturale, dar şi cea a persoanelor; dificultatea de a crea un ambient care să fie pe măsura omului printr-o gestionare adecvată a turismului; şi în afară de asta, tot ceea ce aceste realităţi riscă să genereze în termeni de relaţii sociale destrămate, de individualism şi singurătate.

Şi noi, creştinii, care suntem mlădiţe unite cu viţa, vie a lui Dumnezeu care are grijă de omenire şi a creat lumea ca o grădină pentru ca noi să putem înflori în ea şi s-o facem să înflorească, noi, creştinii, cum răspundem? Rămânând uniţi cu Cristos vom putea aduce roadele Evangheliei în realitatea în care locuim: roade de dreptate şi de pace, roade de solidaritate şi de îngrijire reciprocă; alegeri de atenţie faţă de salvgardarea patrimoniului ambiental, dar şi a celui uman: să nu uităm de patrimoniul uman, marea noastră umanitate, aceea pe care a luat-o Dumnezeu pentru a merge cu noi; avem nevoie ca toate comunităţile noastre creştine, cartierele noastre, oraşele, să devină locuri ospitaliere, primitoare, inclusive. Şi Veneţia, care dintotdeauna este loc de întâlnire şi de schimb cultural, este chemată să fie semn de frumuseţe accesibilă tuturor, începând de la cei din urmă, semn de fraternitate şi de îngrijire faţă de casa noastră comună. Veneţia, ţinut care face fraţi. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu