© Vatican Media

Papa Francisc: Discurs adresat participanţilor la Adunarea Plenară a Comisiei Biblice Pontificale (11 aprilie 2024)

Sunt bucuros să vă primesc la sfârşitul Adunării Plenare anuale a voastre, în care v-aţi propus să aprofundaţi o temă esenţială, puternic esenţială: boala şi suferinţa în Biblie. Este o cercetare care interesează fiecare fiinţă umană, fiind supus infirmităţii, fragilităţii, morţii. De fapt, natura noastră rănită are înscrisă în sine şi realităţile limitei şi ale mărginirii, şi îndură contradicţiile răului şi ale durerii.

Tema se află mult la inima mea: suferinţa şi boala sunt adversare de înfruntat, dar este important să se facă asta în mod demn de om, în mod uman, să spunem aşa: a le înlătura, reducându-le la tabu-uri despre care este mai bine să nu se vorbească, eventual pentru că dăunează acelei imagini de eficienţă cu orice preţ, utilă pentru a vinde şi a câştiga, nu este desigur o soluţie. Toţi şovăim sub povara acestor experienţe şi trebuie să ne ajutăm să trecem prin ele, trăindu-le în relaţie fără a ne concentra asupra lor şi fără ca răzvrătirea legitimă să se transforme în izolare, abandonare şi disperare.

Ştim, şi prin mărturia atâtor fraţi şi surori, că durerea şi infirmitatea, în lumina credinţei, pot să devină factori decisivi într-un parcurs de maturare: de fapt, "sita suferinţei" permite să se discearnă ceea ce este esenţial de ceea ce nu este esenţial. Dar mai ales exemplul lui Isus arată calea. El ne îndeamnă să ne îngrijim de cel care trăieşte în situaţii de infirmitate, cu determinarea de a înfrânge boala; în acelaşi timp, invită cu delicateţe să unim suferinţele noastre cu oferirea sa mântuitoare, ca sămânţă care aduce rod. Concret, viziunea noastră de credinţă mi-a sugerat să vă propun câteva idei de reflecţie în jurul a două cuvinte decisive: compasiune şi incluziune.

Prima, compasiunea, indică atitudinea recurentă şi caracterizantă a Domnului faţă de persoanele fragile şi nevoiaşe pe care le întâlneşte. Văzând feţele atâtor oameni, oi fără păstor care cu greu se orientează în viaţă (cf. Mc 6,34), Isus se înduioşează. Are compasiune faţă de mulţimea înfometată şi epuizată (cf. Mc 8,2) şi-i primeşte fără încetare pe cei bolnavi (cf. Mc 1,32) ale căror cereri le ascultă: să ne gândim la orbii care îl imploră (cf. Mt 20,34) şi la mulţimea celor infirmi care cer vindecare (cf. Lc 17,11-19); este cuprins de "mare compasiune" - spune evanghelia - faţă de văduva care îl însoţeşte la mormânt pe unicul fiu (cf. Lc 7,13). Mare compasiune. Această compasiune a sa se manifestă ca apropiere şi îl face pe Isus să se identifice cu cei suferinzi: "Am fost bolnav şi m-aţi vizitat" (Mt 25,36). Compasiune care duce la apropiere.

Toate acestea revelează un aspect important: Isus nu explică suferinţa, ci se apleacă spre cei suferinzi. Nu se apropie de durere cu încurajări generice şi consolări sterile, ci primeşte drama lor, lăsându-se atins de ea. Sfânta Scriptură este iluminantă în acest sens: nu ne lasă un promptuar de cuvinte bune sau un reţetar de sentimente, ci ne arată feţe, întâlniri, istorii concrete. Să ne gândim la Iob, cu ispitirea prietenilor săi de a articula teorii religioase care leagă suferinţa cu pedeapsa divină, dar se izbesc de realitatea durerii, mărturisită de viaţa lui Iob însuşi. Astfel, răspunsul lui Isus este vital, este făcut din compasiune care asumă care, asumând, îl mântuieşte pe om şi îi transfigurează durerea. Cristos a transformat durerea noastră însuşind-o până la capăt: locuind în ea, suferind-o şi oferind-o ca dar de iubire. Nu a dat răspunsuri uşoare la "de ce"-urile noastre, dar pe cruce şi-a însuşit marele nostru "de ce" (cf. Mc 15,34). Astfel, cel care asimilează Sfânta Scriptură purifică imaginarul religios de atitudini greşite, învăţând să urmeze traseul indicat de Isus: a atinge cu mâna suferinţa umană, cu umilinţă, blândeţe, seninătate, pentru a duce, în numele Dumnezeului întrupat, apropierea unui sprijin mântuitor şi concret. A atinge cu mâna, nu teoretic, cu mâna.

Şi asta ne duce la al doilea cuvânt: incluziune. Chiar dacă nu este un cuvânt biblic, acest cuvânt exprimă bine o trăsătură importantă a stilului lui Isus: faptul de a merge în căutarea păcătosului, a celui rătăcit, a celui marginalizat, a celui stigmatizat, ca să fie primiţi în casa Tatălui (cf. Lc 15). Să ne gândim la leproşi: pentru Isus niciunul nu trebuie să fie exclus de la mântuirea lui Dumnezeu (cf. Mc 1,40-42). Dar incluziune cuprinde şi un alt aspect: Domnul doreşte să vindece persoana întreagă, spirit, suflet şi trup (cf. 1Tes 5,23). De fapt, la puţin va folosi o vindecare fizică de rău fără o vindecare a inimii de păcat (cf. Mc 2,17; Mt 10,28-29). Există o vindecare totală: trup, suflet şi spirit.

Această perspectivă de incluziune ne duce la atitudini de împărtăşire: Cristos, care a trecut prin mijlocul oamenilor făcând bine şi vindecând pe cei bolnavi, a poruncit discipolilor săi să aibă grijă de cei bolnavi şi să-i binecuvânteze în numele său (cf. Mt 10,8; Lc 10,9). Aşadar, prin experienţa suferinţei şi a bolii, noi, ca Biserică, suntem chemaţi să mergem împreună la toţi, în solidaritatea creştină şi umană, deschizând, în numele fragilităţii, a oportunităţii de dialog şi de speranţă comune. Parabola bunului samaritean "ne arată cu ce iniţiative se poate reface o comunitate pornind de la bărbaţi şi femei care îşi însuşesc fragilitatea altora, care nu lasă să se edifice o societate de excludere, ci devin aproapele şi îl ridică şi îl reabilitează pe omul căzut, pentru ca bunul să fie comun" (Scrisoarea enciclică Fratelli tutti, nr. 67).

Iubiţi fraţi şi surori, lăsându-vă aceste idei, vă mulţumesc pentru slujirea voastră şi vă încurajez să aprofundaţi, cu rigoare critică şi spirit fratern, temele pe care le studiaţi, pentru a iradia lumina Scripturii asupra aspectelor delicate care îi interesează pe toţi. Cuvântul lui Dumnezeu este un antidot puternic faţă de orice închidere, abstracţie şi ideologizare a credinţei: citit în Duhul în care a fost scris, măreşte pasiunea faţă de Dumnezeu şi faţă de om, amorsează caritatea şi însufleţeşte zelul apostolic. De aceea Biserica are necesitatea constantă de a se adăpa la izvoarele cuvântului. Vă binecuvântez pe voi şi misiunea voastră de a adăpa sfântul popor al lui Dumnezeu cu apele proaspete ale Duhului. Şi vă cer, cu rugăminte, să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu