© Vatican Media

Omilia Papei Francisc în Noaptea de Paşte (30 martie 2024)

Femeile merg la mormânt la primele lumini ale zorilor, dar înăuntrul lor păstrează întunericul nopţii. Deşi sunt pe cale, sunt în oprite pe loc: inima lor a rămas la picioarele crucii. Înceţoşate de lacrimile din Vinerea Sfântă, sunt paralizate de durere, sunt închise în senzaţia că de acum totul s-a terminat, că asupra evenimentului lui Isus a fost pusă o piatră. Şi tocmai piatra este în centrul gândurilor lor. De fapt, se întreabă: "Cine ne va rostogoli piatra de la intrarea în mormânt?" (Mc 16,3). Însă când ajung acolo, puterea surprinzătoare a Paştelui le răscoleşte: "Dar privind - spune textul -, au observat că piatra fusese rostogolită, deşi era foarte mare" (Mc 16,4).

Să ne oprim, iubiţi fraţi şi surori, asupra acestor două momente, care ne duc la bucuria nemaiauzită a Paştelui: într-un prim moment, femeile se întreabă neliniştite cine va rostogoli piatra; apoi, al doilea moment, ridicând privirea, văd că ea a fost deja rostogolită.

Înainte de toate - primul moment - este întrebarea care chinuieşte inima lor frântă de durere: cine ne va rostogoli piatra de la mormânt? Piatra aceea reprezenta sfârşitul istoriei lui Isus, îngropată în noaptea morţii. El, viaţa venită în lume, a fost ucis; el, care a manifestat iubirea milostivă a Tatălui, nu a primit milă; el, care i-a ridicat pe păcătoşi din povara condamnării, a fost condamnat la cruce. Principele păcii, care a eliberat femeia adulteră de furia violentă a pietrelor, zace îngropat în spatele unei pietre mari. Acel bolovan, obstacol insurmontabil, era simbolul a ceea ce femeile purtau în inimă, capătul de linie al speranţei lor: împotriva lui totul s-a distrus, cu misterul întunecat al unei dureri tragice care a împiedicat să se realizeze visele lor.

Fraţilor şi surorilor, asta ni se poate întâmpla şi nouă. Uneori simţim că o piatră de mormânt a fost pusă greu la intrarea inimii noastre, sufocând viaţa, stingând încrederea, închizându-ne în mormântul fricilor şi amărăciunilor, blocând calea spre bucurie şi speranţă. Sunt "pietre ale morţii" şi le întâlnim, de-a lungul drumului, în toate acele experienţe şi situaţii care ne fură entuziasmul şi forţa de a merge înainte: în suferinţele care ne ating şi în morţile persoanelor dragi, care lasă în noi goluri de neumplut; le întâlnim în eşecurile şi în fricile care ne împiedică să facem ceea ce avem bun la inimă; le găsim în toate închiderile care frânează elanurile noastre de generozitate şi nu ne permit să ne deschidem la iubire; le găsim în zidurile de cauciuc ale egoismului - sunt adevărate ziduri de cauciuc -, egoism şi indiferenţă, care resping angajarea de a construi oraşe şi societăţi mai drepte şi după măsura omului; le găsim în toate dorinţele de pace frânte de cruzimea urii şi de ferocitatea războiului. Când experimentăm aceste dezamăgiri, avem senzaţia că atâtea vise sunt destinate să fie distruse şi ne întrebăm şi noi neliniştiţi: cine ne va rostogoli piatra de la mormânt?

Şi totuşi, tot aceste femei care aveau întunericul în inimă ne mărturisesc ceva extraordinar: ridicând privirea, au observat că piatra fusese deja rostogolită, deşi era foarte mare. Iată Paştele lui Cristos, iată forţa lui Dumnezeu: victoria vieţii asupra morţii, triumful luminii asupra întunericului, renaşterea speranţei în dărâmăturile falimentului. Este Domnul, Dumnezeul imposibilului care, pentru totdeauna, a rostogolit piatra şi a început să deschidă inimile noastre, pentru ca speranţa să nu aibă sfârşit. Aşadar, spre el trebuie să ridicăm privirea şi noi.

Aşadar, al doilea moment: să ridicăm privirea spre Isus: el, după ce a asumat umanitatea noastră, a coborât în abisurile morţii şi le-a străbătut cu puterea vieţii sale divine, deschizând o breşă infinită de lumină pentru fiecare dintre noi. Înviat de Tatăl în trupul său, în trupul nostru cu forţa Duhului Sfânt, a deschis o pagină nouă pentru neamul omenesc. Din acel moment, dacă ne lăsăm luaţi de mână de Isus, nicio experienţă de faliment şi de durere, oricât ne-ar răni, nu poate avea ultimul cuvânt cu privire la sensul şi la destinul vieţii noastre. Din acel moment, dacă ne lăsăm prinşi de Cel Înviat, nicio înfrângere, nicio suferinţă, nicio moarte nu vor putea opri drumul nostru către plinătatea vieţii. Din acel moment, "noi, creştinii, spunem că această istorie... are un sens, un sens care îmbrăţişează orice lucru, un sens care nu mai este contaminat de absurditate şi întuneric... un sens pe care noi îl numim Dumnezeu... Spre el se îndreaptă toate apele transformării noastre; ele nu se prăbuşesc în abisurile nimicului şi absurdităţii... pentru că mormântul său este gol şi el, care era mort, s-a arătat ca viu" (K. Rahner, Che cos'? la risurrezione? Meditazioni sul Venerd? santo e sulla Pasqua [Ce este învierea? Meditaţii despre Vinerea Sfântă şi despre Paşte], Brescia 2005, 33-35).

Fraţilor şi surorilor, Isus este Paştele nostru, el este Cel care ne face să trecem de la întuneric la lumină, care s-a legat cu noi pentru totdeauna şi ne salvează din abisurile păcatului şi ale morţii, atrăgându-ne în asaltul luminos al iertării şi al vieţii veşnice. Fraţilor şi surorilor, să ridicăm privirea spre el, să-l primim pe Isus, Dumnezeu al vieţii, în vieţile noastre, să-i reînnoim astăzi "da"-ul nostru şi nicio piatră nu ne va putea sufoca inima, niciun mormânt nu va putea închide bucuria de a trăi, niciun faliment nu ne va putea izola în disperare. Fraţilor şi surorilor, să ridicăm privirea spre el şi să-i cerem ca puterea învierii sale să rostogolească pietrele care ne oprimă sufletul. Să ridicăm privirea spre el, Cel Înviat, şi să mergem având certitudinea că pe fundalul întunecat al aşteptărilor noastre şi al morţilor noastre este deja prezentă viaţa veşnică pe care el a venit s-o aducă.

Soră, frate, să explodeze de jubilare inima ta în această noapte, în această noapte sfântă! Împreună să cântăm învierea lui Isus: "Cântaţi-o, cântaţi-o toţi, fluvii şi câmpii, deşerturi şi munţi... cântaţi-l pe Domnul vieţii care învie din mormânt, mai strălucitor decât mii de sori. Popoare frânte de rău şi lovite de nedreptate, popoare fără loc, popoare martire, îndepărtaţi în această noapte pe cântătorii disperării. Omul durerilor nu mai este în închisoare: a deschis o breşă în zid, se grăbeşte să vină la voi. Să se nască în întuneric strigătul neaşteptat: este viu, a înviat! Şi voi, fraţilor şi surorilor, mici şi mari... voi în truda vieţii, voi care vă simţiţi nevrednici de a cânta... o flacără nouă să traverseze inima voastră, o prospeţime nouă să pătrundă glasul vostru. Este Paştele Domnului - fraţilor şi surorilor - este sărbătoarea celor vii" (J-Y. Quellec, Dieu face nord, Ottignies 1998, 85-86).

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu