© Vatican Media

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 27 martie 2024

Cateheze. Viciile şi virtuţile. 13. Răbdarea

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi audienţa era prevăzută în piaţă, dar, din cauza ploii, a fost transferată aici înăuntru. Este adevărat că sunteţi un pic îngrămădiţi, dar măcar nu vom fi uzi! Mulţumesc pentru răbdarea voastră!

Duminica trecută am ascultat relatarea Pătimirii Domnului. La suferinţele pe care le îndură, Isus răspunde cu o virtute care, deşi nu este amintită între cele tradiţionale, este atât de importantă: virtutea răbdării. Ea se referă la suportarea a ceea ce se îndură: nu întâmplător răbdarea are aceeaşi rădăcină cu pătimirea. Şi tocmai în Pătimire iese în evidenţă răbdarea lui Cristos, care cu blândeţe şi mărinimie acceptă să fie arestat, pălmuit şi condamnat pe nedrept; în faţa lui Pilat nu reproşează; suportă insultele, scuipatul şi biciuirea soldaţilor; poartă povara crucii; iartă pe cel care-l pironeşte pe lemn şi pe cruce nu răspunde la provocări, ci oferă milostivire. Aceasta este răbdarea lui Isus. Toate acestea ne spun că răbdarea lui Isus nu constă într-o rezistenţă stoică în suferinţă, ci este rodul unei iubiri mai mari.

Apostolul Paul, în aşa-numitul "Imn adus iubirii" (cf. 1Cor 13,4-7), uneşte strâns iubirea şi răbdarea. De fapt, descriind prima calitate a iubirii, foloseşte un cuvânt care se traduce cu "mărinimoasă", "răbdătoare". Iubirea este mărinimoasă, este răbdătoare. Ea exprimă un concept surprinzător, care revine adesea în Biblie: în faţa infidelităţii noastre, Dumnezeu se arată "încet la mânie" (cf. Ex 34,6; cf. Num 14,18): în loc să-şi descarce propriul dezgust faţă de răul şi păcatul omului, se revelează mai mare, gata de fiecare dată să reînceapă de la capăt cu răbdare infinită. Asta pentru Paul este prima trăsătură a iubirii lui Dumnezeu, care în faţa păcatului propune iertarea. Dar nu numai atât: este prima trăsătură a oricărei iubiri mari, care ştie să răspundă la rău cu binele, care nu se închide în furie şi în descurajare, ci perseverează şi relansează. Răbdarea care reîncepe. Aşadar, la rădăcina răbdării este iubirea, după cum spune Sfântul Augustin: "Unul este cu atât mai puternic să suporte orice rău, cu cât este mai mare în el iubirea lui Dumnezeu" (De patientia, XVII).

Aşadar, s-ar putea spune că nu există mărturie mai bună a iubirii lui Isus decât a întâlni un creştin răbdător. Dar să ne gândim şi la câte mame şi taţi, muncitori, medici şi asistenţi medicali, bolnavi care în fiecare zi, în ascuns, înfrumuseţează lumea cu o răbdare sfântă! Aşa cum afirmă Scriptura, "este mai bun cel încet la mânie decât cel viteaz" (Prov 16,32). Totuşi, trebuie să fim cinstiţi: adesea ne lipseşte răbdarea. În cotidian suntem nerăbdători, toţi. Avem nevoie de ea ca de "vitamina esenţială" pentru a merge înainte, dar ne vine în mod instinctiv să ne pierdem răbdarea şi să răspundem la rău cu rău: este greu să fim calmi, să controlăm instinctul, să reţinem răspunsuri urâte, să dezactivăm litigii şi conflicte în familie, la locul de muncă sau în comunitatea creştină. Imediat vine răspunsul, nu suntem capabili să fim răbdători.

Însă să ne amintim că răbdarea nu este numai o necesitate, este o chemare: dacă Cristos este răbdător, creştinul este chemat să fie răbdător. Şi asta cere să mergem împotriva curentului faţă de mentalitatea răspândită astăzi, în care domină graba şi acel "totul imediat"; unde, în loc de a aştepta ca să se matureze situaţiile, se storc persoanele, pretinzând ca să se schimbe într-o clipă. Să nu uităm că graba şi nerăbdarea sunt duşmane ale vieţii spirituale. De ce? Dumnezeu este răbdător, Dumnezeu ştie să aştepte. Să ne gândim la relatarea despre tatăl milostiv, care îl aşteaptă pe fiul plecat de acasă: suferă cu răbdare, nerăbdător numai să-l îmbrăţişeze imediat ce îl vede întorcându-se (cf. Lc 15,21); sau să ne gândim la parabola grâului şi neghinei, cu Domnul care nu se grăbeşte să dezrădăcineze răul înainte de vreme, pentru ca nimic să nu se piardă (cf. Mt 13,29-30). Răbdarea ne face să salvăm totul.

Dar, fraţilor şi surorilor, cum putem să creştem răbdarea? Aşa cum învaţă Sfântul Paul, ea fiind un rod al Duhului Sfânt (cf. Gal 5,22), trebuie cerută chiar de la Duhul lui Cristos. El ne dă forţa blândă a răbdării - este o forţă blândă răbdarea -, pentru că "aparţine virtuţii creştine nu numai să facă binele, ci şi să ştie să suporte relele" (Sfântul Augustin, Discursuri, 46,13). În special în aceste zile ne va face bine să-l contemplăm pe Cel Răstignit pentru a asimila răbdarea sa. Un exerciţiu frumos este şi cel de a duce la el persoanele cele mai deranjeze, cerând harul de a pune în practică faţă de ei acea operă de milostivire ce cât de neaşteptată pe atât de cunoscută: a suporta cu răbdare persoanele deranjante. Şi nu este uşor. Să ne gândim dacă noi facem asta: să suportăm cu răbdare persoanele deranjante. Se începe de la a cere să le privim cu compasiune, cu privirea lui Dumnezeu, ştiind să distingem feţele lor de greşelile lor. Să nu avem obişnuinţa de a cataloga persoanele cu greşelile pe care le fac. Nu, nu este bun acest gest. Să căutăm persoanele pentru feţele lor, pentru inima lor şi nu pentru greşeli!

În sfârşit, pentru a cultiva răbdarea, virtute care dă respiraţie vieţii, este bine să lărgim privirea. De exemplu, ne restrângând ogorul lumii la necazurile noastre, aşa cum invită să facem Imitaţiunea lui Cristos: "Aşadar tu, care aminteşti suferinţele cele mai grave ale celorlalţi, pentru a învăţa să le suporţi pe ale tale, mici", amintind că "nu există lucru, oricât de mic, cu condiţia să fie suportat din iubire faţă de Dumnezeu, care să treacă fără răsplată la Dumnezeu" (III, 19). De asemenea, când ne simţim în muşcătura încercării, aşa cum învaţă Ioel, este bine să ne deschidem cu speranţă la noutatea lui Dumnezeu, având încrederea fermă că el nu lasă dezamăgite aşteptările noastre. Răbdarea înseamnă a şti să suportăm relele.

Şi aici astăzi, în această audienţă, sunt două persoane, doi taţi: unul israelian şi unul arab. Amândoi au pierdut fiicele lor în acest război şi amândoi sunt prieteni. Nu privesc la duşmănia războiului, ci privesc prietenia a doi oameni care se iubesc şi care au trecut prin aceeaşi răstignire. Să ne gândim la această mărturie atât de frumoasă a acestor două persoane care au suferit în fiicele lor războiul din Ţara Sfântă. Iubiţi fraţi, mulţumesc pentru mărturia voastră!

* * *

Fraţilor şi surorilor, să ne rugăm pentru pace. Fie ca Domnul să ne dea pacea în martirizata Ucraina, care suferă mult sub bombardamente; precum şi în Israel şi Palestina, ca să fie pacea în Ţara Sfântă. Fie ca Domnul să dea pacea tuturor, ca dar al Paştelui său!

Pentru toţi, binecuvântarea mea!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu