© Vatican Media

Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru a 61-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii (21 aprilie 2024)

Chemaţi să semănăm speranţa şi să construim pacea

Iubiţi fraţi şi surori!

Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii ne invită, în fiecare an, să luăm în considerare darul preţios al chemării pe care Domnul o adresează fiecăruia dintre noi, poporul său credincios aflat pe cale, ca să putem lua parte la proiectul său de iubire şi să întrupăm frumuseţea evangheliei în diferitele stări de viaţă. A asculta chemarea divină, departe de a fi o obligaţie impusă din exterior, eventual în numele unui ideal religios, este în schimb cel mai sigur mod pe care-l avem pentru a alimenta dorinţa de fericire pe care o purtăm înăuntru: viaţa noastră se realizează şi se împlineşte atunci când descoperim cine suntem, care sunt calităţile noastre, în ce ogor putem să le fructificăm, ce drum putem parcurge pentru a deveni semn şi instrument de iubire, de primire, de frumuseţe şi de pace, în contextele în care trăim.

Astfel, această zi este mereu o ocazie frumoasă pentru a aminti cu recunoştinţă în faţa Domnului angajarea fidelă, zilnică şi adesea ascunsă a celor care au îmbrăţişat o chemare care implică toată viaţa lor. Mă gândesc la mamele şi la taţii care nu privesc înainte de toate la ei înşişi şi nu urmează curentul unui stil superficial, ci îşi bazează existenţa lor pe îngrijirea relaţiilor, cu iubire şi gratuitate, deschizându-se la darul vieţii şi punându-se în slujba copiilor şi a creşterii lor. Mă gândesc la cei care desfăşoară cu dăruire şi spirit de colaborare propria muncă; la cei care se angajează, în diferite domenii şi moduri, pentru a construi o lume mai dreaptă, o economie mai solidară, o politică mai egală, o societate mai umană: la toţi bărbaţii şi femeile de bunăvoinţă care se dedică pentru binele comun. Mă gândesc la persoanele consacrate, care oferă propria existenţă Domnului în tăcerea rugăciunii, precum şi în acţiunea apostolică, uneori în locuri de frontieră şi fără a cruţa energii, ducând înainte cu creativitate carisma lor şi punând-o la dispoziţia celor pe care-i întâlnesc. Şi mă gândesc la cei care au primit chemarea la preoţia primită prin hirotonire şi se dedică vestirii evangheliei şi frâng propria viaţă, împreună cu Pâinea euharistică, pentru fraţi, semănând speranţă şi arătând tuturor frumuseţea împărăţiei lui Dumnezeu.

Tinerilor, în special celor care se simt departe sau nutresc neîncredere faţă de Biserică, aş vrea să le spun: lăsaţi-vă fascinaţi de Isus, adresaţi-i întrebările voastre importante, prin paginile evangheliei, lăsaţi-vă neliniştiţi de prezenţa sa care mereu ne pune în criză în mod benefic. El respectă mai mult decât oricine libertatea noastră, nu se impune ci se propune: lăsaţi-i spaţiu şi veţi găsi fericirea voastră în urmarea lui şi, dacă v-o va cere, dăruindu-vă complet lui.

Un popor aflat pe cale

Polifonia carismelor şi a vocaţiilor, pe care comunitatea creştină o recunoaşte şi o însoţeşte, ne ajută să înţelegem pe deplin identitatea noastră de creştini: ca popor al lui Dumnezeu aflat pe cale pe drumurile lumii, animaţi de Duhul Sfânt şi inseraţi ca pietre vii în Trupul lui Cristos, fiecare dintre noi se descoperă membru al unei mari familii, fiu al Tatălui şi frate şi soră a semenilor săi. Nu suntem insule închise în ele însele, ci suntem părţi din întreg. De aceea, Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii poartă imprimat timbrul sinodalităţii: multe sunt carismele şi suntem chemaţi să ne ascultăm reciproc şi să mergem împreună pentru a le descoperi şi pentru a discerne la ce anume ne cheamă Duhul pentru binele tuturor.

Apoi, în momentul istoric prezent, drumul comun ne conduce spre Anul Jubiliar din 2025. Mergem ca pelerini de speranţă spre Anul Sfânt, pentru ca, în redescoperirea propriei vocaţii şi punând în relaţie diferitele daruri ale Duhului, să putem fi în lume purtători şi martori ai visului lui Isus: a forma o singură familie, unită în iubirea lui Dumnezeu şi strânsă în legătura iubirii, a împărtăşirii şi a fraternităţii.

Această zi este dedicată, îndeosebi, rugăciunii pentru a invoca de la Tatăl darul de vocaţii sfinte pentru edificarea împărăţiei sale: "Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători în secerişul lui!" (Lc 10,2). Şi rugăciunea - o ştim - este făcută mai mult din ascultare decât din cuvinte adresate lui Dumnezeu. Domnul vorbeşte inimii noastre şi vrea s-o găsească deschisă, sinceră şi generoasă. Cuvântul său s-a făcut trup în Isus Cristos, care ne revelează şi ne comunică toată voinţa Tatălui. În acest an 2024, dedicat tocmai rugăciunii ca pregătire pentru Jubileu, suntem chemaţi să redescoperim darul inestimabil de a putea dialoga cu Domnul, de la inimă la inimă, devenind astfel pelerini de speranţă, pentru că "rugăciunea este prima forţă a speranţei. Tu te rogi şi speranţa creşte, merge înainte. Eu aş spune că rugăciunea deschide uşa pentru speranţă. Speranţa există, dar cu rugăciunea mea deschid uşa" (Cateheză, 20 mai 2020).

Pelerini de speranţă şi constructori de pace

Dar ce înseamnă a fi pelerini? Cel care întreprinde un pelerinaj caută înainte de toate să aibă clară destinaţia şi o poartă mereu în inimă şi în minte. Însă, în acelaşi timp, pentru a ajunge la acea ţintă, trebuie să se concentreze asupra pasului prezent, pe care pentru a-l înfrunta trebuie să fie uşor, să se despoaie de greutăţile inutile, să ia cu sine esenţialul şi să lupte în fiecare zi pentru ca oboseala, frica, incertitudinea şi întunecimile să nu blocheze drumul întreprins. Astfel, a fi pelerini înseamnă a reporni în fiecare zi, a reîncepe mereu, a regăsi entuziasmul şi forţa de a parcurge diferitele etape ale parcursului care, în pofida trudelor şi a dificultăţilor, deschid mereu în faţa noastră orizonturi noi şi panorame necunoscute.

Sensul pelerinajului creştin este tocmai acesta: suntem puşi pe cale pentru descoperirea iubirii lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, pentru a ne descoperi pe noi înşine, printr-o călătorie interioară, dar mereu stimulată de multiplicitatea relaţiilor. Aşadar, pelerini pentru că suntem chemaţi: chemaţi să-l iubim pe Dumnezeu şi să ne iubim unii pe alţii. Astfel, drumul nostru pe acest pământ nu se rezolvă niciodată într-o oboseală fără scop sau într-o rătăcire fără destinaţie; dimpotrivă, în fiecare zi, răspunzând la chemarea noastră, să încercăm să facem paşii posibili spre o lume nouă, unde să se trăiască în pace, în dreptate şi în iubire. Suntem pelerini de speranţă, pentru că tindem spre un viitor mai bun şi ne angajăm să-l construim de-a lungul drumului.

Acesta este, la sfârşit, scopul fiecărei vocaţii: a deveni bărbaţi şi femei de speranţă. Ca indivizi şi comunitate, în varietatea carismelor şi a slujirilor, toţi suntem chemaţi să "dăm trup şi inimă" speranţei evangheliei într-o lume marcată de provocări epocale: înaintarea ameninţătoare a unui al treilea război mondial pe bucăţi; mulţimile de migranţi care fug din ţara lor în căutarea unui viitor mai bun; creşterea constantă a numărului săracilor; pericolul de a compromite în mod ireversibil sănătatea planetei noastre. Şi la toate acestea se adaugă dificultăţile pe care le întâlnim zilnic şi care, uneori, riscă să ne arunce în resemnare sau în descurajare.

Aşadar, în acest timp al nostru este decisiv pentru noi, creştinii, să cultivăm o privire plină de speranţă, pentru a putea lucra cu rod, răspunzând la vocaţia care ne-a fost încredinţată, în slujba împărăţiei lui Dumnezeu, împărăţia iubirii, a dreptăţii şi a păcii. Această speranţă - ne asigură Sfântul Paul - "nu dezamăgeşte" (Rom 5,5), pentru că este vorba de promisiunea pe care Domnul Isus ne-a făcut-o să rămână mereu cu noi şi să ne implice în opera de răscumpărare pe care el vrea s-o împlinească în inima fiecărei persoane şi în "inima" creaţiei. Această speranţă îşi află centrul său propulsor în Învierea lui Cristos, care "conţine o forţă de viaţă care a pătruns lumea. Acolo unde părea că totul este mort, din fiecare parte tot apar vlăstare ale învierii. Este o forţă fără egal. Este adevărat că de multe ori pare că Dumnezeu nu există: vedem nedreptăţi, răutăţi, indiferenţe şi cruzimi care nu diminuează. Însă este la fel de sigur că în mijlocul întunericului începe mereu să îmbobocească ceva nou, care mai devreme sau mai târziu produce un rod" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 276). Tot Apostolul Paul afirmă că "în speranţă" noi "am fost mântuiţi" (Rom 8,24). Răscumpărarea realizată la Paşte dăruieşte speranţă, o speranţă sigură, credibilă, cu care putem înfrunta provocările prezentului.

Aşadar, a fi pelerini de speranţă şi constructori de pace înseamnă a întemeia propria existenţă pe stânca învierii lui Cristos, ştiind că fiecare angajare a noastră, în vocaţia pe care am îmbrăţişat-o şi pe care o duce înainte, nu cade în gol. În pofida falimentelor şi a capitulărilor, binele pe care-l semănăm creşte în mod tăcut şi nimic nu ne poate despărţi de ţinta ultimă: întâlnirea cu Cristos şi bucuria de a trăi în fraternitate între noi pentru veşnicie. Această chemare finală trebuie s-o anticipăm în fiecare zi: relaţia de iubire cu Dumnezeu şi cu fraţii şi surorile începe încă de acum să realizeze visul lui Dumnezeu, visul unităţii, al păcii şi al fraternităţii. Niciunul să nu se simtă exclus de la această chemare! Fiecare dintre noi, în locul său mic, în starea sa de viaţă poate să fie, cu ajutorul Duhului Sfânt, semănător de speranţă şi de pace.

Curajul de a intra în joc

De aceea spun, încă o dată, ca în timpul Zilei Mondiale a Tineretului la Lisabona: "Rise up! - Ridicaţi-vă!". Să ne trezim din somn, să ieşim din indiferenţă, să deschidem gratiile închisorii în care uneori ne-am închis, pentru ca fiecare dintre noi să poată descoperi propria vocaţie în Biserică şi în lume şi să devină pelerin de speranţă şi artizan de pace! Să ne pasionăm de viaţă şi să ne angajăm în îngrijirea iubitoare a celor care sunt lângă noi şi de ambientul în care locuim. Vă repet asta: să aveţi curajul de a intra în joc! Don Oreste Benzi, un neobosit apostol al carităţii mereu de partea celor din urmă şi a celor lipsiţi de apărare, repeta că nimeni nu este aşa de sărac încât să nu aibă ceva de dat şi nimeni nu este aşa de bogat încât să nu aibă nevoie să primească ceva.

Aşadar, să ne ridicăm şi să pornim la drum ca pelerini de speranţă, pentru ca, aşa cum a făcut Maria cu Sfânta Elisabeta, şi noi să putem duce veşti de bucurie, să generăm viaţă nouă şi să fim artizani de fraternitate şi de pace.

Roma, la "Sfântul Ioan din Lateran", 21 aprilie 2024, Duminica a IV-a a Paştelui

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu