© Vatican Media

Celebrarea Reconcilierii

"24 de ore pentru Domnul"

(Vineri, 8 martie 2024)

"Să umblăm într-o viaţă nouă" (Rom 6,4): aşa scrie Apostolul Paul primilor creştini din această Biserică din Roma. Dar ce este viaţa nouă despre care vorbeşte? Este viaţa care se naşte din Botez, care ne cufundă în moartea şi în învierea lui Isus şi ne face pentru totdeauna fii ai lui Dumnezeu, fii ai învierii destinaţi la viaţa veşnică, orientaţi spre lucrurile de sus. Este viaţa care ne duce înainte în identitatea noastră cea mai adevărată, aceea de a fi fii iubiţi ai Tatălui, aşa încât nicio tristeţe şi obstacol, nicio trudă şi suferinţă nu pot să prevaleze asupra acestei realităţi minunate care ne întemeiază: sunt fii ai bunului Dumnezeu.

Am auzit că Sfântul Paul asociază la viaţa nouă un verb: a umbla. Aşadar, viaţa nouă, începută la Botez, este un drum. Şi nu este pensie în asta! Nimeni pe acest drum nu iese la pensie, se merge mereu înainte. Şi după atâţia paşi pe drum, probabil că am pierdut din vedere viaţa sfântă care curge înăuntrul nostru: zi după zi, cufundaţi într-un ritm repetitiv, cuprinşi de mii de lucruri, dezorientaţi de atâtea mesaje, căutăm peste tot satisfacţii şi noutăţi, stimulaţii şi senzaţii pozitive, dar uităm că există deja o viaţă nouă care curge înăuntrul nostru şi care, ca jarul sub cenuşă, aşteaptă să ardă şi să facă lumină la toate. Când noi suntem ocupaţi cu atâtea lucruri, ne gândim la Duhul Sfânt care este înăuntrul nostru şi ne duce? Mie mi se întâmplă de atâtea ori să nu mă gândesc la asta, şi este urât. A fi aşa, cuprinşi de atâtea travalii, ne face să uităm adevăratul drum pe care-l facem în viaţa nouă.

Trebuie să căutăm jarul sub cenuşă, acea cenuşă care s-a depozitat peste inimă şi ascunde vederii frumuseţea sufletului nostru, o ascunde. Atunci Dumnezeu, care în viaţa nouă este Tatăl nostru, ne apare ca un stăpân; în loc să ne încredinţăm lui, contractăm cu el; în loc să-l iubim, ne temem de el. Şi ceilalţi, în loc să fie fraţi şi surori, ca fii ai aceluiaşi Tată, ni se par obstacole şi adversari. Există o obişnuinţă urâtă: aceea de a-i transforma pe însoţitorii noştri de drum în adversari. Şi de atâtea ori facem asta. Defectele aproapelui ni se par exagerate şi calităţile lor ascunse; de câte ori suntem inflexibili cu ceilalţi şi indulgenţi cu noi înşine! Simţim o forţă de neoprit de a face răul pe care am vrea să-l evităm. O problemă a tuturor, dacă până şi Sfântul Paul scrie, tot comunităţii din Roma: "Nu fac binele pe care îl vreau, ci săvârşesc răul pe care nu-l vreau" (7,19). Şi el era un păcătos, şi noi de atâtea ori facem răul pe care nu-l vrem. Aşadar, înceţoşată faţa lui Dumnezeu, întunecate cele ale fraţilor, vagă măreţia pe care o purtăm înăuntrul nostru, rămânem pe drum, dar avem nevoie de semnale noi, avem nevoie de o schimbare a pasului, de o direcţie care să ne ajute să regăsim calea Botezului, adică să reînnoim frumuseţea noastră originară care este acolo sub cenuşă, să reînnoim sensul de a merge înainte. Şi de câte ori obosim să mergem şi pierdem sensul de a merge înainte? Rămânem liniştiţi, sau nici măcar liniştiţi, dar pe loc.

Fraţilor, surorilor, care este calea pentru a relua drumul vieţii noi? Pentru acest Post Mare şi pentru a relua drumul, care este calea? Este calea iertării lui Dumnezeu. Puneţi asta în minte şi în inimă: Dumnezeu nu încetează niciodată să ierte. Aţi auzit? Sunteţi capabili să repetaţi asta cu mine? Împreună, toţi: [toţi] Dumnezeu nu încetează niciodată să ierte. Pentru a fi siguri, încă o dată: [toţi] Dumnezeu nu încetează niciodată să ierte. Dar care este drama? Că noi suntem cei care încetăm să cerem iertare! Dar el nu încetează niciodată să ierte. Să nu uităm asta. Şi iertarea divină face tocmai asta: ne reface noi, ca abia botezaţi. Ne curăţă înăuntru, făcând să ne întoarcem la condiţia renaşterii baptismale: face să curgă din nou apele proaspete ale harului în inimă, uscată de tristeţe şi prăfuită de păcate. Domnul ia cenuşa de pe jarul sufletului, şterge acele pete interioare care împiedică să ne încredem în Dumnezeu, să-i îmbrăţişăm pe fraţi, să ne iubim pe noi înşine. El iartă tot. "Oh, părinte, eu am un păcat care cu siguranţă este de neiertat." Ascultă: Dumnezeu iartă tot, pentru că el nu încetează niciodată să ierte. Iertarea lui Dumnezeu ne transformă înăuntru: ne restituie o viaţă şi o vedere nouă. Nu întâmplător în evanghelia pe care am ascultat-o Isus proclamă: "Fericiţi cei curaţi cu inima, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu" (Mt 5,8). Ne pregăteşte ochii pentru a-l vedea pe Dumnezeu. Dumnezeu este văzut numai dacă inima este purificată: a purifica inima pentru a-l vedea pe Dumnezeu. Dar cine poate face această purificare? Angajarea noastră este necesară, dar nu este suficient; nu este suficient, suntem slabi, nu putem; numai Dumnezeu cunoaşte şi vindecă inima. Puneţi asta bine în minte: numai Dumnezeu este capabil să cunoască şi să vindece inima noastră deschisă şi căită; să-l imităm pe leprosul din evanghelie, care îl roagă astfel: "Dacă vrei, poţi să mă curăţi!" (Mc 1,40). Este frumos acest lucru! "Dacă tu vrei, poţi să mă schimbi înăuntru, poţi să mă curăţi." Aceasta este o rugăciune frumoasă şi noi putem s-o repetăm împreună, aici, toţi. Împreună: "Doamne, dacă tu vrei, poţi să mă curăţi". Încă o dată: [toţi] "Doamne, dacă tu vrei, poţi să mă curăţi". Şi acum, în tăcere, fiecare să-i spună Domnului, privind la propriile păcate. Priviţi păcatele, priviţi lucrurile urâte pe care le aveţi înăuntru şi pe care le-aţi făcut; în tăcere spuneţi-i Domnului: "Doamne, dacă tu vrei, poţi să mă curăţi". Şi el poate. Cineva gândeşte: "Dar acest păcat este prea urât, Domnul nu va putea...". Domnul iartă tot, Domnul nu încetează să ierte. Vă amintiţi? Repetaţi asta: "Domnul nu încetează să ierte". Toţi împreună: [toţi] "Domnul nu încetează să ierte".

Domnul vrea asta, pentru că ne doreşte reînnoiţi, liberi, uşori înăuntru, fericiţi şi pe cale, nu parcaţi pe străzile vieţii. El ştie cât de uşor este pentru noi să ne împiedicăm, să cădem şi să rămânem la pământ, şi vrea să ne ridice. Am văzut o pictură frumoasă, unde este Domnul care se apleacă pentru a ne ridica pe noi. Şi asta face Domnul ori de câte ori ne apropiem de Spovadă. Să nu-l întristăm, să nu amânăm întâlnirea cu iertarea sa, pentru că numai dacă suntem repuşi în picioare de către el putem să reluăm drumul şi să vedem înfrângerea păcatului nostru, şters pentru totdeauna. Pentru că păcatul este mereu o înfrângere, dar el învinge păcatul, el este victoria. Mai mult, "chiar în clipa în care păcătosul este iertat, prins de Dumnezeu şi restaurat de har, păcatul - minunea minunilor! - devine locul în care Dumnezeu intră în contact cu omul. [...] Astfel, Dumnezeu se face cunoscut iertând" (A. Louf, Sotto la guida dello Spirito [Sub conducerea Duhului], Magnano, 1990, 68-69). "Eu îl cunosc pe Dumnezeu studiind cateheza..." Dar nu-l cunoşti numai cu mintea: numai atunci când inima este căită şi mergi la el, arătând inima ta murdară, acolo îl vei cunoaşte pe Dumnezeu care iartă. "Mergi în pace, păcatele îţi sunt iertate." Dumnezeu se face cunoscut iertând. Şi "păcătosul, scrutând abisul propriului păcat, descoperă la rândul său infinitul milostivirii" (ivi). Şi aceasta este repornirea vieţii noi: începută la Botez, reporneşte de la iertare.

Să nu renunţăm la iertarea lui Dumnezeu, la sacramentul Reconcilierii: nu este o practică de devoţiune, ci fundamentul existenţei creştine; nu este vorba de a şti să spunem bine păcatele, ci de a ne recunoaşte păcătoşi şi de a ne arunca în braţele lui Isus răstignit pentru a fi eliberaţi; nu este un gest moralist, ci învierea inimii. Domnul înviat ne învie, pe noi toţi. Să mergem, aşadar, ca să primim iertarea lui Dumnezeu, şi noi, care o administrăm, să ne simţim împărţitori ai bucuriei Tatălui care-l regăseşte pe fiul rătăcit; să simţim că mâinile noastre, puse pe capul credincioşilor, sunt cele găurite de milostivirea lui Isus, care transformă rănile păcatului în canale de milostivire. Şi noi care suntem duhovnici, să simţim că "iertarea şi pacea" pe care le proclamăm sunt mângâierea Duhului Sfânt asupra inimii credincioşilor. Iubiţi fraţi, să iertăm! Iubiţi fraţi preoţi, să iertăm, să iertăm mereu ca şi Dumnezeu care nu încetează să ierte, şi ne vom regăsi pe noi înşine. Să acordăm mereu iertarea celui care o cere şi să ajutăm pe cel care simte teamă de a se apropia cu încredere de sacramentul vindecării şi al bucuriei. Să repunem iertarea lui Dumnezeu în centrul Bisericii! Şi voi, iubiţi fraţi preoţi, nu întrebaţi prea mult: ei să spună, iar tu iartă tot. Nu te duce ca să investighezi, nu.

Şi acum să ne pregătim să primim viaţa nouă, să mărturisim Domnului că există mult vechi în noi, lucruri urâte... Lepra păcatului a pătat frumuseţea noastră şi atunci să spunem: Isuse, dacă vrei, poţi să mă curăţi! Toţi împreună: [toţi] "Isuse, dacă vrei, poţi să mă curăţi". De gândul de a nu avea nevoie în fiecare zi de tine: [toţi] Isuse, dacă vrei, poţi să mă curăţi! De convieţuirea paşnică cu duplicităţile mele, fără a căuta în iertarea ta calea libertăţii: [toţi] Isuse, dacă vrei, poţi să mă curăţi! Când după propunerile bune nu urmează faptele, când amân rugăciunea şi întâlnirea cu tine: [toţi] Isuse, dacă vrei, poţi să mă curăţi! Când fac pacte cu răul, cu necinstea, cu falsitatea, când îi judec pe ceilalţi, îi dispreţuiesc şi îi vorbesc de rău, reproşând asupra tuturor şi a toate: [toţi] Isuse, dacă vrei, poţi să mă curăţi! Şi când mă mulţumesc că nu fac rău, dar nu săvârşesc binele slujind în Biserică şi în societate: [toţi] Isuse, dacă vrei, poţi să mă curăţi! Da, Isuse, cred că poţi să mă curăţi, cred că am nevoie de iertarea ta. Isuse, reînnoieşte-mă şi voi umbla din nou într-o viaţă nouă. [toţi] Isuse, dacă vrei, poţi să mă curăţi!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu