© Vatican Media

Într-o carte a cardinalului Comastri: istorii de credinţă într-o lume aflată în criză de valori

La şcoala Iubirii

de Simone Caleffi

"Ascultarea unei predici într-o biserică mi-a redat speranţă: îmi era vestit că Dumnezeu este iubire!" Impresionează cuvintele unei profesoare de istorie şi filozofie, Angela Pellicciari, pe care cardinalul în Aiuto! Nel mondo sta scomparendo l'amore [Ajutor! În lume dispare iubirea] (San Paolo, Cinisello Balsamo, 2023, 180 de pagini) le prezintă chiar în capitolul al patrulea, care are însuşi titlul cărţii. Semnificativ este faptul că se porneşte tocmai de la o realitate care pentru cei mai mulţi este dezgustătoare: atenţia la o omilie. În realitate, tocmai predicarea lui Cristos, speranţa noastră, ar trebui să provoace, ba chiar să trezească, în inima credinciosului această virtute teologală, dăruită lui cu sacramentul Botezului. De fapt, cum ar spune Sfântul Paul, în persoana umană este dorinţa binelui, dar nu capacitatea de a-l realiza. Când Apostolul Neamurilor le scria romanilor (8,35), vorbea tocmai despre caritate ("Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos Isus?") strâns corelată cu credinţa şi cu speranţa.

Vorbind teologal, numai cel care a recunoscut că "Dumnezeu este iubire" (1In 4,8.16) este capabil de caritatea adevărată. Aşa încât impresionează cuvintele fiului lui John Lennon despre tatăl, prezentate în primul capitol; de fapt, spune despre părinte că "nu a iubit niciodată pe nimeni!".

Astăzi, se pot observa multe echivocuri cu privire la iubire. Comastri susţine, în capitolul al doilea, că în timp ce în lume creşte sexul, în acelaşi timp dispare iubirea. Astfel, în capitolul al treilea, prezintă figura exemplară a Sfintei Maria Goretti, care exprimă o caritate autentică, iertându-l pe ucigaşul său care voia de la ea tocmai un raport sexual. Adevărul iubirii este că ea îmboboceşte din curăţie. Viaţa sa este propusă de Biserică fiecărei femei ca paradigmă, în faţa unor derive feminine moderne şi oribile, ca aceea a celor trei tinere între 16 şi 17 ani care la 6 iunie 2000 la Chiavenna (Sondrio) au ucis-o, voind să facă un rit satanic, pe sora Maria Laura Mainetti, acum fericită datorită martiriului îndurat; sau ca aceea a mamei care, la Milano, a făcut-o să moară de foame şi de sete pe fiica de optsprezece luni, lăsând-o singură mai multe zile, pentru a merge în vacanţă cu logodnicul. Oare asta se poate numi iubire?

În capitolul al cincilea, autorul relatează istoria preafrumoasei Alessandra di Rudini Carlotti, femeie urâţită de evenimentele vieţii, dar care purta în ea însăşi o nostalgie aşa de profundă de Dumnezeu, încât a făcut-o să exclame pentru a se răscumpăra dintr-o existenţă dezmăţată: "Era aproape un refugiu pentru mine speranţa de a putea deveni într-o zi... carmelită!". Va duce la împlinire propunerea sa, îi vor muri toate rudele, până când "rămâne numai Alessandra, adică sora Maria a lui Isus, pentru a se ruga şi a suferi şi a ispăşi şi a reconstrui un ţesut de speranţă şi de iubire cu viaţa sa consacrată total lui Dumnezeu".

În capitolul al şaselea se trece de la acest exemplu din secolul al XIX-lea la secolul al XX-lea care a avut figura Sfintei Tereza de Calcutta. Sora albaneză a recunoscut o vocaţie în vocaţie, pentru că era deja misionară în India, dar nu-i era suficient, graţie acelui maestru al iubirii care este însuşi Dumnezeu. Mergând printre cei mai săraci dintre săraci, a întâlnit o "femeie leproasă, rebutată chiar şi de copii", care a murit spunându-i: "Ce veste bună mi-ai dat! Dumnezeu este iubire şi eu nu ştiam asta. Mulţumesc!"; pentru că "Maica Tereza, în ultimele momente ale existenţei sale foarte sărace, o umpluse din nou de speranţă şi astfel femeia a plecat senin la întâlnirea cu Dumnezeu".

Ultimul capitol ne încredinţează cinci cuvinte "murdare", care însă, spălate în apa limpede a Mariei, pot să devină un bun program de viaţă creştină: frumuseţe, bogăţie, succes, libertate, fericire.

(După L'Osservatore Romano, 10 ianuarie 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu