© Vatican Media

Omilia Papei Francisc la Epifania Domnului (6 ianuarie 2024)

Magii pornesc în călătorie pentru a-l căuta pe Regele care s-a născut. Ei sunt imagine a popoarelor pe cale în căutarea lui Dumnezeu, a străinilor care acum sunt conduşi pe muntele Domnului (cf. Is 56,6-7), a celor de departe care acum pot auzi vestea mântuirii (cf. Is 33,13), a tuturor celor rătăciţi care aud chemarea unei voci prieteneşti. Pentru că acum, în trupul Pruncului din Betleem, gloria Domnului s-a revelat tuturor neamurilor (cf. Is 40,5) şi "orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu" (Lc 3,6). Este pelerinajul uman, al fiecăruia dintre noi, de la îndepărtare la apropiere.

Magii au ochii îndreptaţi spre cer, dar picioarele în mişcare pe pământ şi inima prosternată în adoraţie. Repet: ochii îndreptaţi spre cer, picioarele în mişcare pe pământ, inima prosternată în adoraţie.

Înainte de toate, magii au ochii îndreptaţi spre cer. Sunt locuiţi de nostalgia de infinit şi privirea lor este atrasă de astrele cereşti. Nu trăiesc privind vârful picioarelor lor, aplecaţi pe ei înşişi, prizonieri ai unui orizont pământesc, târându-se în resemnare sau în plângere. Ei înalţă capul, pentru a aştepta o lumină care să lumineze sensul vieţii lor, o mântuire care vine de sus. Şi astfel văd răsărind o stea, mai luminoasă decât toate, care îi atrage şi îi pune în mişcare. Aceasta este cheia care deschide semnificaţia adevărată a existenţei noastre: dacă trăim închişi în perimetrul strâmt al lucrurilor pământeşti, dacă mărşăluim cu capul plecat ostatici ai eşecurilor noastre şi ai regretelor noastre, dacă suntem înfometaţi de bunuri şi mângâieri lumeşti - care astăzi sunt şi mâine nu vor mai fi - în loc de a fi căutători de lumină şi de iubire, viaţa noastre se stinge. Magii, care deşi sunt străini şi încă nu l-au întâlnit pe Isus, ne învaţă să privim în sus, să avem privirea îndreptată spre cer, să ridicăm ochii spre munţi de unde ne va veni ajutorul, pentru că ajutorul nostru vine de la Domnul (cf. Ps 121,1-2).

Fraţilor şi surorilor, ochii îndreptaţi spre cer! Avem nevoie să avem privirea îndreptată în sus şi pentru a învăţa să vedem realitatea de sus. Avem nevoie de asta pe drumul vieţii, pentru a fi însoţiţi de prietenia cu Domnul, de iubirea care ne susţine, de lumina cuvântului său care ne conduce ca stea în noapte. Avem nevoie de asta pe drumul credinţei, ca să nu se reducă la un ansamblu de practici religioase sau la o îmbrăcăminte exterioară, ci să devină un foc care arde înăuntrul nostru şi ne face să devenim căutători pasionaţi ai feţei Domnului şi martori ai evangheliei sale. Avem nevoie de asta în Biserică, unde, în loc să ne dezbinăm pe baza ideilor noastre, suntem chemaţi să-l repunem pe Dumnezeu în centru. Avem nevoie de asta pentru a abandona ideologiile ecleziastice, pentru a găsi sensul Sfintei Maici Biserici, habitus-ul eclezial. Ideologii ecleziastice, nu; vocaţie eclezială, da. Domnul, şi nu ideile noastre sau proiectele noastre, trebuie să fie în centru. Să repornim de la Dumnezeu, să căutăm în el curajul de a nu ne opri în faţa dificultăţilor, forţa de a depăşi obstacolele, bucuria de a trăi în comuniune şi în înţelegere.

Magii nu numai că privesc steaua, lucrurile înalte, ci au şi picioarele în mişcare pe pământ. Ei pornesc în călătorie spre Ierusalim şi întreabă: "Unde este regele nou-născut al iudeilor? Căci am văzut steaua lui la răsărit şi am venit să-l adorăm" (Mt 2,2). Un singur lucru: picioarele legate cu contemplaţia. Astrul care străluceşte pe cer îi trimite să parcurgă drumurile de pe pământ; ridicând capul în sus, sunt stimulaţi să coboare în jos; căutându-l pe Dumnezeu, sunt trimişi să-l găsească în om într-un Prunc care zace într-o iesle, pentru că Dumnezeu care este infinit de mare s-a dezvăluit în acest mic, infinit de mic. Este nevoie de înţelepciune, este nevoie de asistenţa Duhului Sfânt pentru a înţelege măreţia şi micimea în manifestarea lui Dumnezeu.

Fraţilor şi surori, picioarele în mişcare pe pământ! Darul credinţei nu ne este dat pentru a rămâne să privim cerul (cf. Fap 1,11), ci pentru a merge pe drumurile lumii ca martori ai evangheliei; lumina care luminează viaţa noastră, Domnul Isus, nu ne este dată numai pentru a fi mângâiaţi în nopţile noastre, ci pentru a deschide breşe de lumină în întunericul dens care învăluie atâtea situaţii sociale; pe Dumnezeul care vine să ne viziteze nu-l găsim rămânând pe loc în vreo frumoasă teorie religioase, ci numai pornind la drum, căutând semnele prezenţei sale în realităţile de fiecare zi şi, mai ales, întâlnind şi atingând trupul fraţilor. A-l contempla pe Dumnezeu este frumos, dar este rodnic numai dacă noi riscăm, riscul slujirii de a-l duce pe Dumnezeu. Magii îl caută pe Dumnezeu, marele Dumnezeu, şi găsesc un Prunc. Acest lucru este important: a-l întâlni pe Dumnezeu în carne şi oase, pe feţele celor care în fiecare zi trec pe lângă noi, în special acelea ale celor mai săraci. De fapt, magii ne învaţă că întâlnirea cu Dumnezeu ne deschide mereu la o speranţă mai mare, care ne face să ne schimbăm stilul de viaţă şi ne face să transformăm lumea. Benedict al XVI-lea afirma: "Dacă lipseşte speranţa adevărată, se caută fericirea în beţie, în superfluu, în excese şi se ruinează pe ei înşişi şi lumea. [...] Pentru aceasta este nevoie de oameni care să nutrească o mare speranţă şi de aceea să posede mult curaj. Curajul magilor care au întreprins o călătorie lungă urmând o stea şi care au ştiut să îngenuncheze în faţa unui Prunc şi să-i ofere darurile lor preţioase" (Omilie, 6 ianuarie 2008).

În sfârşit, să ne gândim şi că magii au inima prosternată în adoraţie. Privesc steaua pe cer, dar nu se refugiază într-o devoţiune dezlipită de pământ; pornesc în călătorie, dar nu umblă ca nişte turişti fără destinaţie. Ei au ajuns la Betleem şi, când l-au văzut pe Prunc, "căzând la pământ, l-au adorat" (Mt 2,11). Apoi au deschis tezaurele lor şi i-au oferit aur, tămâie şi smirnă. "Cu aceste daruri mistice ei fac cunoscut cine este cel pe care-l adoră: cu aurul declară că el este Rege, cu tămâia că este Dumnezeu, cu smirna că este muritor" (Sf. Grigore cel Mare, Omilia X în ziua de Epifanie, 6). Un rege care a venit ca să ne slujească, un Dumnezeu care s-a făcut om. În faţa acestui mister, suntem chemaţi să ne plecăm inima şi genunchii pentru a adora: a-l adora pe Dumnezeul care vine în micime, care locuieşte în normalitatea caselor noastre, care moare din iubire. Dumnezeul care, "în timp ce se manifesta în imensitatea cerului cu semnele astrelor, se lăsa găsit [...] într-un refugiu strâmt; slab în trupul unui prunc, înfăşat în scutece de nou-născut era adorat de magi şi temut de cei răi" (Sf. Augustin, Discursuri, 200). Fraţilor şi surorilor, am pierdut obişnuinţa de a adora, am pierdut această capacitate pe care ne-o dă adoraţia. Să redescoperim gustul rugăciunii de adoraţie. Să-l recunoaştem pe Isus ca Dumnezeul nostru, ca Domnul nostru, şi să-l adorăm. Astăzi magii ne invită să adorăm. Lipseşte astăzi adoraţia printre noi.

Fraţilor şi surorilor, ca şi magii, să ne ridicăm ochii spre cer, să pornim la drum în căutarea Domnului, să ne plecăm inima în adoraţie. A privi cerul, a porni la drum şi a adora. Şi să cerem harul de a nu pierde niciodată curajul: curajul de a fi căutători ai lui Dumnezeu, oameni ai speranţei, visători neînfricaţi care scrutează cerut, curajul perseveranţei în a merge pe drumurile din lume, cu oboseala drumului adevărat, şi curajul de a adora, curajul de a-l privi pe Domnul care luminează pe fiecare om. Fie ca Domnul să ne dea acest har, mai ales harul de a şti să adorăm.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu