© Vatican Media

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 3 ianuarie 2024

Cateheze. Viciile şi virtuţile. 2. Lupta spirituală

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Săptămâna trecută ne-am introdus în tema viciilor şi a virtuţilor. Ea face referinţă la lupta spirituală a creştinului. De fapt, viaţa spirituală a creştinului nu este paşnică, liniară şi lipsită de provocări; dimpotrivă, viaţa creştină cere o luptă continuă: lupta creştină pentru a păstra credinţa, pentru a îmbogăţi darurile credinţei în noi. Nu întâmplător, prima ungere pe care fiecare creştin o primeşte la sacramentul Botezului - ungerea catecumenală - este fără niciun parfum şi vesteşte în mod simbolic că viaţa este o luptă. De fapt, în Antichitate, luptătorii, înainte de întrecere, erau unşi complet, fie pentru a tonifica muşchii, fie pentru a face corpul alunecos la prinderea adversarului. Ungerea catecumenilor clarifică imediat că un creştin nu este scutit de luptă, că un creştin trebuie să lupte: şi existenţa sa, ca aceea a tuturor, va trebui să coboare în arenă, pentru că viaţa este o succesiune de încercări şi de ispite.

O celebră zicală atribuită lui Abba Anton, primul mare părinte al monahismului, spune aşa: "Ia ispitele şi nimeni nu va fi mântuit". Sfinţii nu sunt oameni care au fost scutiţi de ispită, ci persoane foarte conştiente de faptul că în viaţă apar în mod repetat seducţiile răului, care trebuie demascate şi respinse. Noi toţi avem experienţa acestui lucru, noi toţi: că îţi vine un gând rău, că îţi vine o dorinţă de a face asta sau de a vorbi rău despre altul... Toţi, toţi suntem ispitiţi şi trebuie să luptăm pentru a nu cădea în aceste ispite. Dacă vreunul dintre voi nu are ispite să spună, pentru că ar fi un lucru extraordinar! Toţi avem ispite şi toţi trebuie să învăţăm cum să ne comportăm în aceste situaţii.

Există atâtea persoane care se auto-dezleagă, care consideră că sunt "în ordine" - "Nu, eu sunt bun, sunt bună, eu nu am aceste probleme". Dar niciunul dintre noi nu este în ordine; dacă vreunul se simte în ordine, el visează; fiecare dintre noi are atâtea lucruri de ajustat, de asemenea trebuie să vegheze. Şi uneori se întâmplă că mergem la sacramentul Reconcilierii şi spunem, cu sinceritate: "Părinte, eu nu-mi amintesc, nu ştiu dacă am păcate...". Dar aceasta este lipsă de cunoaştere a ceea ce se întâmplă în inimă. Toţi suntem păcătoşi, toţi. Şi un pic de examinare a conştiinţei, un pic de privire interioară ne va face bine. Altminteri, riscăm să trăim în întuneric, pentru că de acum ne-am obişnuit cu întunericul şi nu mai ştim să distingem binele de rău. Isaac din Ninive spunea că în Biserică acela care cunoaşte propriile păcate şi le plânge este mai mare decât acela care învie un mort. Toţi trebuie să-i cerem lui Dumnezeu harul de a ne recunoaşte sărmani păcătoşi, care avem nevoie de convertire, păstrând în inimă încrederea că niciun păcat nu este prea mare pentru milostivirea infinită a lui Dumnezeu Tatăl. Aceasta este lecţia inaugurală pe care ne-o dăruieşte Isus.

Vedem asta în primele pagini ale Evangheliilor, înainte de toate atunci când ne este relatat botezul lui Mesia în apele fluviului Iordan. Episodul are în sine ceva descumpănitor: de ce Isus se supune unui asemenea rit de purificare? El este Dumnezeu, este perfect! De care păcat ar trebui să se căiască Isus? Niciunul! Chiar şi Botezătorul este scandalizat, până acolo încât textul spune: "Ioan încerca să-l oprească, spunându-i: «Eu am nevoie să fiu botezat de tine şi tu vii la mine?»" (Mt 3,14). Dar Isus este un Mesia foarte diferit de modul în care l-a prezentat Ioan şi în care şi-l imaginau oamenii: el nu întrupează pe Dumnezeu mâniat şi nu convoacă pentru judecată, ci, dimpotrivă, se pune la rând cu păcătoşii. Cum aşa? Da, Isus ne însoţeşte pe noi, toţi păcătoşii. El nu este păcătos, dar este între noi. Şi acesta este un lucru frumos. "Părinte, am atâtea păcate!" - "Dar Isus este cu tine: vorbeşte-i, el te va ajuta să ieşi din ele." Isus nu ne lasă niciodată singuri niciodată! Gândiţi-vă bine la asta. "Oh, părinte, eu am făcut mari păcate!" - "Dar Isus te înţelege şi te însoţeşte: înţelege păcatul tău şi îl iartă." Să nu uităm niciodată asta! În momentele cele mai urâte, în momentele în care alunecăm peste păcate, Isus este alături de noi pentru a ne ajuta să ne ridicăm. Asta dă mângâiere. Nu trebuie să pierdem această certitudine: Isus este alături de noi pentru a ne ajuta, pentru a ne proteja şi pentru a ne ridica după păcat. "Dar, părinte, este adevărat că Isus iartă tot?" - "Tot. El a venit pentru a ierta, pentru a mântui. Numai că Isus vrea inima ta deschisă." El nu uită niciodată să ierte: noi, de atâtea ori, suntem cei care pierdem capacitatea de a cere iertare. Să reluăm această capacitate de a cere iertare. Fiecare dintre noi are atâtea lucruri pentru care să ceară iertare: fiecare să se gândească în sine şi astăzi să vorbească despre asta cu Isus. Vorbeşte cu Isus despre asta: "Doamne, eu nu ştiu dacă acest lucru este adevărat sau nu, dar eu sunt sigur că tu nu te îndepărtezi de mine. Sunt sigur că tu mă ierţi. Doamne, eu sunt păcătos, păcătoasă, dar te rog nu te îndepărta". Asta ar fi astăzi o rugăciune frumoasă către Isus: "Doamne, nu te îndepărta de mine".

Şi imediat după episodul botezului, Evangheliile relatează că Isus se retrage în deşert, unde este ispitit de satana. Şi în acest caz se pune întrebarea: Pentru ce motiv Fiul lui Dumnezeu trebuie să cunoască ispita? Şi în acest caz, Isus se arată solidar cu natura noastră umană fragilă şi devine marele nostru exemplum: ispitele prin care trece şi pe care le învinge printre pietrele aride din deşert sunt prima instruire pe care o înmânează vieţii noastre de discipoli. El a experimentat ceea ce şi noi trebuie să ne pregătim să înfruntăm: viaţa este făcută din provocări, din încercări, din bifurcaţii, din viziuni care se contrapun, din seducţii ascunse, din voci contradictorii. Unele voci sunt chiar convingătoare, aşa încât satana îl ispiteşte recurgând la cuvintele Scripturii. Trebuie păstrată luciditatea interioară pentru a alege drumul care ne conduce într-adevăr la fericire, apoi să ne angajăm pentru a nu ne opri de-a lungul drumului.

Să ne amintim că suntem mereu combătuţi între extreme opuse: mândria provoacă umilinţa; ura contrastează caritatea; tristeţea combate adevărata bucurie a Duhului; împietrirea inimii respinge milostivirea. Creştinii merg încontinuu prin aceste creneluri. De aceea este important să reflectăm asupra viciilor şi a virtuţilor: ne ajută să învingem cultura nihilistă în care contururile între bine şi rău rămân nuanţate şi, în acelaşi timp, ne aminteşte că fiinţa umană, spre deosebire de orice altă creatură, poate să se transcendă pe sine însuşi, deschizându-se la Dumnezeu şi mergând spre sfinţenie.

Aşadar, lupta spirituală ne conduce să privim de aproape acele vicii care ne înlănţuie şi ne călăuzeşte, cu harul lui Dumnezeu, spre acele virtuţi care pot înflori în noi, aducând primăvara Duhului în viaţa noastră.

________________

Şi să nu uităm popoarele care sunt în război. Războiul este o nebunie, mereu, războiul este o înfrângere! Să ne rugăm. Să ne rugăm pentru oamenii din Palestina, din Israel, din Ucraina şi din atâtea alte locuri unde este război. Şi să nu-i uităm pe fraţii noştri Rohingya, care sunt persecutaţi.

Şi pentru toţi binecuvântarea mea!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu