10 decembrie: 72 de ani de la moartea şi îngroparea Fericitului episcop Anton Durcovici

Se împlinesc astăzi, 10 decembrie 2023, probabil pe la ora 18.00, 72 de ani de la trecerea la cele veşnice a fericitului nostru episcop Anton Durcovici. Până acum am avut numeroase ocazii de a scrie diferite aspecte din viaţa şi activitatea acestui episcop de Iaşi, de aceea astăzi voi prezenta doar câteva fragmente din documentele şi mărturiile ce privesc ultimele luni ale vieţii sale pământeşti, moartea şi înmormântarea acestui mărturisitor al Bisericii Catolice.

Contextul politic în care episcopul Anton Durcovici şi-a început, la 14 aprilie 1948, activitatea pastorală în Episcopia Catolică de Iaşi a fost extrem de dificil, el fiind convins că trebuia să se sacrifice pentru a birui toate dificultăţile puse de autorităţile comuniste. Noul păstor a început îndată munca şi chiar în ziua înscăunării a trimis o scrisoare pastorală prin care recomandă clerul, seminariştii şi credincioşii lui Cristos din tabernacolul tuturor bisericilor diecezei, Maicii Domnului, Maria, şi sfântului Iosif. Circulara se termină cu apelul către popor şi cler ca să-l sprijine în misiunea sa de păstor. După înscăunare, episcopul Durcovici a mers din parohie în parohie, consacrându-le Neprihănitei Inimi a Mariei, poporul credincios primindu-l pe episcop ca pe un sol al lui Dumnezeu. Unii mergeau cu dânsul de la o parohie la alta, căci persoana sa spiritualizată şi ascetică fascina poporul. Pe parcursul a două luni, în perioada 6 iunie - 12 septembrie 1948, episcopul de Iaşi a vizitat şi administrat taina sfântului Mir în comunităţile: Galaţi, Butea, Fărcăşeni, Răchiteni, Adjudeni, Buruieneşti, Oţeleni, Tămăşeni, Sagna, Roman, Hălăuceşti, Zăpodia, Barticeşti, Gherăeşti, Iugani, Săbăoani, Pildeşti, Cotnari, Bălţaţi, Răducăneni, Adămeşti şi Huşi. În cursul lunii septembrie 1948, episcopul Durcovici a efectuat vizite canonice şi în alte sate catolice, precum Grigoreni, Lespezi, Valea Seacă, Nicolae Bălcescu, Cleja, Faraoani, iar în luna octombrie a aceluiaşi an, a vizitat comunităţile Târgu Trotuş, Oneşti, Slănic Moldova, Dărmăneşti şi Palanca.

După arestarea Preasfinţitului Alexandru Theodor Cisar, în ianuarie 1949, episcopul Durcovici a trebuit să preia şi administraţia Arhidiecezei de Bucureşti, supunându-se fizic şi psihic la eforturi supraomeneşti. A fost obligat constant să se dedice problemelor raportului cu statul comunist şi încălcării libertăţilor religioase de către acesta, probleme care s-au agravat în vara anului 1949. În calitatea de administrator apostolic pentru Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, episcopul Durcovici a efectuat, în luna iunie 1949, câteva vizite canonice pentru conferirea sacramentului Mirului la Turnu-Severin (12 iunie), Craiova (13 iunie), Târgu Jiu (14 iunie), Râmnicu Vâlcea (16 iunie), Slatina (17 iunie), Piteşti (18 iunie) şi Câmpulung Muscel (19 iunie). La fel trebuia să facă în ziua de duminică, 26 iunie 1949, când era programat Mirul în Parohia Popeşti-Leordeni. A înnoptat în palatul episcopal din Bucureşti, voind să meargă dimineaţa cu maşina. La ora 7.00 a venit şoferul şi i-a comunicat că palatul este înconjurat de oamenii Securităţii iar maşina n-are voie să părăsească locul. Preotul Vasile Begu a venit cu un taxi la palatul episcopal şi l-a rugat pe episcopul Durcovici să meargă şi să administreze taina sfântului Mir, pentru că în biserică aşteptau 650 de copii şi tineri. Episcopul a hotărât să meargă, deşi era un pericol mare, luând cu sine pe profesorul Rafael Friedrich. Au ieşit din palat şi au trecut prin faţa catedralei, unde erau deja numeroşi oameni veniţi pentru Liturghie, s-au urcat în tramvai şi au mers până la ultima staţie, lângă Cimitirul Belu. De acolo trebuiau să meargă doi kilometri pe jos. Când au ajuns în câmp liber, a venit o maşină din urmă, au sărit trei securişti şi l-au forţat pe episcopul Durcovici să urce. Astfel începea o nouă etapă din viaţa episcopului Anton Durcovici.

Cel mai probabil, în perioada 26 iunie 1949 - iunie 1950, episcopul Durcovici a fost în arestul central al Ministerului de Interne din Bucureşti, unde, între 29 martie - 18 mai 1950, a fost anchetat oficial de ofiţerii însărcinaţi cu acest caz. În perioada iunie 1950 - 17 septembrie 1951, episcopul Durcovici a fost încarcerat la penitenciarul Jilava, de lângă Bucureşti, de unde o echipă de ofiţeri din Biroul IV al centralei Securităţii l-a preluat şi l-a transportat la penitenciarul de la Sighet (numele de cod "Dunărea"). Potrivit mărturiei preotului Farrenkopf, aflat în celula nr. 18, episcopul Anton Durcovici devenise conştient cu privire la moartea sa iminentă, după ce constatase faptul că regimul penitenciar de la Sighet era unul de înfometare şi exterminare. Din acest motiv, episcopul "s-a pregătit de moarte cât se poate de bine. Prin sfintele exerciţii a petrecut o lună de reculegere şi zilnic s-a spovedit (...)". La mijlocul lunii noiembrie a anului 1951, episcopul Durcovici a fost luat din celula comună nr. 18 şi izolat în "celula morţii", unde, continuă mărturia pr. Farrenkopf, cam prin 10 decembrie 1951 şi-a primit el răsplata de la Dumnezeu pentru munca sa şi suferinţele sale îndurate spre biruinţa cauzei lui Cristos şi a sfintei Biserici. Trupul rece al episcopului Durcovici a fost cărat noaptea într-un cimitir evreiesc, fără ca nimeni să fi fost de faţă, "el a fost îngropat ca un oarecare. Căci şi de acolo va ieşi el glorios, când la sfârşitul lumii. Isus Cristos va veni în mărirea sa să judece viii şi morţii (...)".

Dintre mărturiile care prezintă ultimele clipe ale episcopului, prezentăm ceea ce a spus preotul Leopold Nestmann, care a activat mai mulţi ani ca profesor la Iaşi, împreună cu părintele Rafael Friedrich: "Friedrich mi-a povestit următoarele: un deţinut din altă celulă s-a apropiat de fereastra noastră şi a întrebat: Îl cunoaşte cineva pe episcopul Anton din Iaşi? Atunci a fost chemat Friedrich. Da, îl cunosc - a spus - ce s-a întâmplat? Este în celula morţii. Profesorul Friedrich s-a prezentat la măturat. Astfel a ajuns la celula morţii. Acolo a spus: Ego sum Friedrich (Eu sunt Friedrich). A vorbit în latineşte, pentru ca eventualii ascultători să nu înţeleagă. Din interior a răspuns un glas slab: Morior fame et siti. Da mihi absolutionem! (Mor de foame şi de sete! Dă-mi dezlegarea!). După ce a primit dezlegarea, episcopul a murit". Era ziua de 10 decembrie 1951.

Cât priveşte înmormântarea episcopului Anton Durcovici, redăm mărturia preotului greco-catolic Dănilă-Ştefan Miklos Berinde (1910-1978), fost superior al augustinienilor asumpţionişti din România. Potrivit acestuia, episcopul Durcovici a fost ţinut izolat într-o cameră de 5/4 m, iarna, fără foc, în curent, din care cauză a murit. El a fost ultimul decedat care a fost îngropat în sicriu, la data de 10 decembrie 1951. De la Durcovici toţi deţinuţii erau duşi dezbrăcaţi pe pătură până la groapa unde erau aruncaţi de pe pătură şi apoi era aruncat pământ peste trupul gol. Îngropatul era ţinut în cel mai strict secret; numai Berinde ştia precis când a murit cineva, deoarece era anunţat să pregătească instrumentele, care erau compuse din două lopeţi, două cazmale şi o greblă. După îngropare, locul era nivelat. De menţionat că pr. Berinde era şeful echipei de muncitori deţinuţi, luând parte la toate muncile din penitenciar, la aprovizionarea cu alimente a bucătăriei, precum şi la înmormântarea deţinuţilor politici, calitate care-i asigura pr. Berinde o anumită libertate de mişcare în interiorul penitenciarului Sighet. Potrivit mărturiei pr. Berinde, acesta "se bucura de încredere. Cunoştea orice deces. El era acela care le schimba rufăria şi ştia când deţinutul era mort (...)". În acest sens, preotul Berinde confirmă alte mărturii istorice potrivit cărora în Penitenciarul Sighet înmormântările deţinuţilor se făceau noaptea, între orele 23.00 şi 0.30, la acestea luând parte, alături de un furgon cu cai, o echipă de 3-4 deţinuţi de drept comun, alături de deţinutul politic Berinde. De menţionat faptul că acest deţinut era persoana care a văzut multe dintre atrocităţile şi crimele comise de gardienii de la Sighet, inclusiv faptul că "preoţii şi episcopii catolici au fost umiliţi şi torturaţi, dar au rezistat numai prin credinţa lor".

Cât priveşte moartea episcopului Anton Durcovici, Direcţia Generală a Securităţi Statului consemna, în decembrie: "Durcovici Anton a decedat în luna decembrie 1951, la Dunărea. Dosarul său trebuie predat la A.S. (Arhiva Securităţii, n.n.). B. 3 (Biroul 3 din Direcţia Generală a Securităţii Statului, n.n.) a semnalat la Cabinet că a decedat". În lucrarea părintelui Florian Müller găsim câteva mărturii, ale unor preoţi, privind ultimele clipe din viaţa episcopului martir. Cea mai importantă mărturie îi aparţine părintelui Rafael Friedrich, care susţine că episcopul Durcovici a murit în noaptea de 10 spre 11 decembrie 1951, după ce primise de la el dezlegarea in articulo mortis. Mărturia este confirmată şi de episcopul Ioan Ploscaru, dar şi de alte mărturii ulterioare. Preotul Leopold Nestmann, care a activat mai mulţi ani ca profesor la Iaşi, împreună cu părintele Rafael, declara: "Friedrich mi-a povestit următoarele: un deţinut din altă celulă s-a apropiat de fereastra noastră şi a întrebat: Îl cunoaşte cineva pe episcopul Anton din Iaşi? Atunci a fost chemat Friedrich. Da, îl cunosc - a spus - ce s-a întâmplat? Este în celula morţii. Profesorul Friedrich s-a prezentat la măturat. Astfel a ajuns la celula morţii. Acolo a spus: Ego sum Friedrich (Eu sunt Friedrich). A vorbit în latineşte, pentru ca eventualii ascultători să nu înţeleagă. Din interior a răspuns un glas slab: Morior fame et siti. Da mihi absolutionem! (Mor de foame şi de sete! Dă-mi dezlegarea!) După ce a primit dezlegarea, episcopul a murit. Ziua următoare, un deţinut care a trebuit să măture şi să cureţe în celula morţii i-a povestit că celula era mai insuportabilă decât tot ceea ce şi-ar fi putut imagina".

În anul 1956, într-un raport secret trimis papei Pius al XII-lea, episcopul Ioan Duma scria următoarele: "La 9 decembrie 1951, a murit în închisoarea de la Sighet, Excelenţa sa Rev. Mons. Anton Durcovici, episcop romano-catolic de Iaşi, născut la 17 mai 1888. Ultimele sale cuvinte au fost: Morior fame. Orate pro bona mea morte et pro perseverantia finali. A fost îngropat [...] într-o groapă din cimitirul de la Sighet. Aşa au făcut şi cu alţi episcopi de-ai noştri, martiri, morţi la Sighet".

Fericite episcop Anton Durcovici, roagă-te pentru noi!

Pr. Alois Moraru

* * *

Sectiunea "Ep. Anton Durcovici" (in memoriam) pe www.ercis.ro

lecturi: 2.