© Vatican Media

Experienţa monastică feminină în istorie

O explozie de viaţă şi sfinţenie

de Giovanni Grosso
director al Institutum Carmelitanum

Este bine cunoscut că la începutul vieţii consacrate sunt multe femei - să ne gândim numai la fecioare - şi de-a lungul secolelor femeile au fost protagoniste în multiple experienţe de consacrare şi sfinţenie. Lumea monastică în toate formele sale este martoră a acestei vitalităţi spirituale.

Evenimentele "maicilor din deşert", probabil mai puţin cunoscute, dar desigur nu mai puţin influente decât ale colegilor lor "părinţii", au fost printre primele care au căutat un embrion de structură, adesea comunitară ca în cazul mănăstirilor de origine pahomiană (secolul al IV-lea). De fapt, alături de călugări au apărut cam peste tot unde ajunsese vestirea evangheliei comunităţi feminine care au asumat stiluri de viaţă şi de rugăciune asemănătoare cu acelea ale confraţilor.

Redactarea Regulilor lui Vasile († 379) pentru Orient şi ale lui Benedict († 547) pentru Occident va structura în diferitele regiuni ale creştinătăţii comunităţile monastice în sens propriu. Înşişi Vasile şi Benedict au avut surori care au îmbrăţişat aceeaşi formă de viaţă: Sfintele Macrina († 380) şi Scolastica († 547). Rugăciunea liturgică, lectio divina, meditarea continuă a cuvântului continuată şi în timpul muncii manuale, singurătatea în chilii şi momentele comune de rugăciune şi de masă ritmau în diferitele modalităţi prevăzute de fiecare regulă viaţa acelor femei. Mănăstirile au devenit şi locuri de ospitalitate şi de caritate şi nu numai puncte de referinţă spirituală pentru poporul creştin. Siguranţa internă relativă a mănăstirilor a permis şi numeroaselor femei să dezvolte capacităţi culturale, artistice, teologice altminteri imposibile sau foarte greu de exercitat în viaţa laicală. Viaţa de rugăciune a permis multora să ajungă în vârfurile misticii, care le-au făcut maestre pentru atâţia doritori de a se aventura pe cărările vieţii spirituale. Pe urma spiritualităţii benedictine trebuie amintite călugăriţele cisterciene şi trapistele, dar şi certozinii au ramura lor feminină.

Un nume pentru toate printre multe nume: Sfânta Hildegarda de Binger († 1179), declarată acum învăţătoare a Bisericii, femeie cu o cultură nemărginită, capabilă în conducere şi profundă în speculaţia teologică şi în mistică, aşa încât a fost considerată profet de către contemporani şi de succesori.

Şi femeile au fost părtaşe la perioada de reînnoire din secolul al XIII-lea, când s-au născut ordinele mendicante. Să ne gândim la comunitatea monastică din Prouille (1207), prim nucleu a ceea ce avea să devină ordinul fraţilor predicatori, sau la comunitatea Surorilor sărace adunate în jurul Sfintei Clara din Assisi († 1253). Pe urma lor şi celelalte mişcări mendicante vor avea propria ramură feminină: eremiţii Sfântului Augustin deja la jumătatea secolului al XIII-lea, în timp ce carmeliţii au organizat în sens monastic femeile legate de ei după ce au primit de la Nicolae al V-lea bula Cum nulla fidelium (1452); din acestea din urmă, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, s-au născut carmelitele desculţe întemeiate de Sfânta Tereza a lui Isus († 1582). Această tendinţă de a avea un "al doilea ordin" feminin este proprie tuturor celorlalţi mendicanţi şi există călugăriţe Slujitoare ale Mariei, Trinitare, Mercedare şi, mai târziu, Minime. Toate acestea, oricare era propria origine carismatică, având voturi solemne, au fost organizate după modelul monastic existent şi consolidat, trebuind să asume deci structurile claustrării, care foarte repede din 1298 a devenit "papală", şi corul, pe lângă autonomia mănăstirilor. Totuşi, comunităţile s-au organizat după modelul mendicant al fraternităţii evanghelice, aşadar, cu sărăcie şi conducere capitulară.

După aceea au fost întemeiate alte institute, uneori legate cu un ordin sau cu o congregaţie masculină, însă care, în pofida originii apostolice, au fost îndreptate spre claustrare. Fără a le aminti pe toate, ne gândim la Angelicele Sfântului Paul legate cu barnabiţii, care au fost obligate la claustrare imediat după Conciliul din Trento până la suprimarea habsburgică şi apoi la cea napoleoniană de la începutul secolului al XIX-lea. Situaţie asemănătoare le-a revenit vizitandinelor, redemptoristelor, pasionistelor sau ordinului Cuvântului întrupat şi al Preasfântului Sacrament care şi-au bazat propriile constituţii pe Regula Sfântului Augustin.

Fiecare dintre aceste ordine a avut sfintele sale şi ar fi lungă lista de făcut. Totuşi, prezenţa capilară de mănăstiri în fiecare colţ al lumii (trăiesc o nouă primăvară în Asia şi Africa) dăruieşte poporului lui Dumnezeu o mărturie vie de autentică suroritate evanghelică, de vieţi angajate în căutarea feţei lui Dumnezeu, a deciziei de a lăsa cu adevărat ca Dumnezeu să fie Dumnezeu în viaţa fiecăruia. Rugăciune, muncă, primire, sfat şi mângâiere sunt numai câteva dintre darurile care se primesc atunci când se vizitează vreo mănăstire de claustrare.

Să ne rugăm pentru toate călugăriţele ca să fie fidele faţă de angajarea lor de viaţă şi să ne unim cu bucuria lor în celebrarea de astăzi.

(După L'Osservatore Romano, 20 noiembrie 2023)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 2.