O lectură a lucrării "Judecata universală" a lui Beato Angelico

La intersecţia între uman şi divin

de Linda Pocher

Sărbătoarea Tuturor sfinţilor este sărbătoarea noastră. De fapt, în Scriptură sfinţii sunt credincioşii, cei cărora Dumnezeu, în numele alianţei, le cere cu insistenţă: "Fiţi sfinţi, după cum eu sunt sfânt!". Aşadar, sfinţii suntem noi! Pe de altă parte, imperativul nu împinge deloc bărbatul şi femeia spre un nivel suprauman de dezvoltare personală. Dimpotrivă, aminteşte pur şi simplu de proiectul originar, acel "să facem fiinţa umană după chipul nostru, după asemănarea noastră" care, în cartea Genezei, introduce minunea creaţiei cuplului uman.

"Fiţi sfinţi, după cum eu sunt sfânt." Este în acel "după cum" cheia pentru a înţelege ce este sfinţenia şi a găsi, aşadar, drumul pe care să pornim pentru a corespunde chemării.

În jurul anului 1431, Beato Angelico pictează o Judecată universală pe un tablou trilobat, destinat să decoreze tronul din corul conventului "Santa Maria degli Angeli" din Firenze. Arhitectura operei, care îi aranjează pe fericiţi şi pe cei osândiţi la dreapta şi la stânga lui Cristos înviat, evocă parabola lui Matei în care judecătorul escatologic îi desparte pe cei buni de cei răi, aşa cum păstorul desparte oile de capre. Totuşi, cele două grupuri umane sunt despărţite de un drum, care pare să facă aluzie la parabola veterotestamentară a celor două căi, în aşa fel încât scena oferită contemplaţiei noastre să nu reprezinte realizarea unui destin arbitrar, ci mai degrabă rodul alegerii unui modus vivendi.

Drumul este pavat cu morminte descoperite. Primul dintre aceste morminte, cel care deschide calea, este mormântul gol al lui Isus, primul născut dintre cei înviaţi. Perspectiva centrală a operei redă astfel în mod vizual centralitatea misterului Paştelui, prin care este necesar să se treacă pentru a avea acces la plinătatea de viaţă promisă.

De aceea, sfântul nu este un străin în această lume, nu este dincolo sau mai presus de viaţă şi de moarte, este mai degrabă unul care le traversează împreună cu Cristos, cu tot ceea ce comportă asta.

Între drum şi tronul divin o breşă de cer luminos conferă profunzime tabloului.

Punctul de fugă, dincolo de sfârşitul drumului şi în urma lui Cristos, trimite la misterul Tatălui - de la care totul a avut origine şi spre care totul converge - care în pictură rămâne ascuns, în timp ce îmbrăţişează cu iubire universul şi îl impregnează cu lumină divină dăruind în continuare şi cu belşug pe Duhul său.

De fapt, Dumnezeul sfânt ni se arată nouă numai în Fiul, care aici apare închis într-o migdală, înconjurat de îngeri şi de martori din Vechiul şi din Noul Testament. Migdala, simbol de fecunditate în culturile antice, în iconografia creştină reprezintă întâlnirea petrecută şi sigilată o dată pentru totdeauna în Cristos între natura divină şi natura umană, deoarece geometric este dată de intersecţia între două cercuri.

Aşadar, nu sfera, perfectă şi egală în fiecare punct al său, este simbolul geometric al sfinţeniei lui Dumnezeu revelat în Isus Cristos. Nici singurătatea nu aparţine sfinţeniei lui Dumnezeu, cu atât mai puţin uniformitatea: culorile hainelor personajelor, trăsăturile diferite ale feţelor lor, împreună cu obiectele care amintesc de istoria lor şi definesc iconografic identitatea lor, proclamă comuniunea diferenţelor ca atribut al lui Dumnezeu şi al împărăţiei sale.

În grădina paradisului, fericiţii împletesc mâinile într-un dans, formând un cerc care rămâne însă deschis.

Intersecţia, inclusivitatea aparţin sfinţeniei lui Dumnezeu şi prin urmare a poporului său. De cealaltă parte a tabloului, cei osândiţi sunt închişi în cavităţi întunecate şi fără cale de ieşire, iluminaţi numai de focul care îi chinuie. Despuiaţi de haine, pierd culorile şi identitatea şi ajung să se definească pe baza păcatului lor, a cărui pedeapsă o îndură.

Dacă suntem credincioşi, sărbătoarea sfinţilor este sărbătoarea noastră. Şi asta nu înseamnă că suntem mai presus de ceilalţi. Nu suntem perfecţi.

Nu ne este cerut să ne despărţim şi să ne distingem de cel care nu crede, ci să ţinem mereu deschis cercul dansului.

Până la urmă, nu este posibil a-l captura pe Dumnezeu într-o singură imagine sau într-o singură definiţie.

Şi nici într-o listă de atribute şi caracteristici. Aşadar, cum să interpretăm semnificaţia acelui "după cum" care dă sens creştin sfinţeniei? În curajul deschiderii şi al dansului, la intersecţia între duhul nostru şi Duhul lui Dumnezeu care îmbrăţişează universul şi îl pătrunde, se deschide drumul care conduce la a discerne mereu şi din nou ceea ce este sfânt de ceea ce nu este sfânt.

(După L'Osservatore Romano, 31 octombrie 2023)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 2.