Despre rugăciunea tradiţională pentru comemorarea credincioşilor răposaţi

Odihna cea veşnică şi sfârşitul aşteptării

de Giovanni Mazzillo

Ne pregătim pentru 2 noiembrie. Pentru grămezi de flori la porţile cimitirelor, acumulare de amintiri care reapar, feţe care reiau formă şi viaţă, reviviscenţa unei rugăciuni care n-a fost uitată niciodată, nici măcar de cel care nu frecventează de mulţi ani bisericile, dar nu lipseşte să viziteze aceste locuri, numite de creştini cimitire, "dormitoare", de la koimetérion, în dezacord teologic evident cu termenul păgân nekrópolis, cetate a morţilor. Acea rugăciune, pe care toţi o vom repeta, Odihna cea veşnică, poate că ar trebui rescrisă, pentru că nu exprimă cel mai bine nu numai teologia "cetăţii din cer", dar nici pe cea a "odihnei" din ziua de sărbătoare, care nu este inactivitate şi tăcere, ci participare la lucrarea lui Dumnezeu şi la complăcerea sa în ziua a şaptea. Totuşi, deşi nu îndrăznim să retuşăm ceva ce îşi înfige rădăcinile într-o tradiţie care, în latină, depăşeşte mileniul şi derivă din apocrifa Carte a IV-a a lui Esdra, să ne limităm măcar să clarificăm mesajul său pentru ca lumina să strălucească nu numai pentru "cetăţenii din cer" care efectiv au ajuns acolo, ci şi pentru noi care ne îndreptăm într-acolo ["Nu avem aici o cetate stabilă, ci o căutăm pe aceea care trebuie să vină" (Evr 13,14)].

Între timp, prezentăm traducerea din originalul latin a textului atribuit lui Esdra: "Pentru acest motiv vă spun vouă, oameni care ascultaţi şi înţelegeţi: aşteptaţi-l pe păstorul vostru, el vă va da odihna veşnică, pentru că este aproape cel care ajunge la sfârşitul secolelor. Fiţi gata pentru premiile Împărăţiei, pentru că lumina cea fără de sfârşit va străluci pentru voi pentru veşnicia timpului. Alungaţi umbra din acest veac, primiţi bucuria gloriei voastre. Eu dau mărturie publică despre mântuitorul meu. Primiţi porunca Domnului şi bucuraţi-vă, mulţumind celui care v-a chemat la împărăţiile cereşti" (IV Esdra 2,34-35). Este confirmarea unei odihne care nu este inactivitate prelungită nedefinit pe cât de plictisitoare. Este, dimpotrivă, sfârşitul aşteptării, sosirea păstorului care introduce în Împărăţie, conferind bucurie şi glorie (şi aceasta înţeleasă biblic ca manifestare a frumuseţii divine). Numai cu aceste premise textul se iluminează de acea lumină care trimite la ceea ce Isus spune despre sine şi despre cei care îl urmează: "Eu sunt lumina lumii: cine mă urmează, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii" (In 8,12). Şi mai spunea: "Eu am venit pentru ca să aibă viaţă şi să o aibă din belşug" (In 10,10).

Belşugul, exprimat cu termenul grec perissón, arată ceea ce excede măsura. Dar care măsură? Desigur şi aceea a imaginaţiei noastre umane. Aminteşte de charitas sine modo despre care vorbea părintele Tonino Bello, iubirea lui Dumnezeu care nu numai că nu încetează niciodată să se termine, ci care nu încetează niciodată să ne uimească. Belşugul este nu numai plinătate, ci reunire cu originea noastră din care provenim şi pe care toată viaţa am urmărit-o. Este fericire deplină, pentru că este colaborare cu Dumnezeu în a duce înainte instaurarea completă a Împărăţiei sale. Este prin urmare o "odihnă" de la ceea ce era trudă pe pământ şi acum este participare la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu şi de aceea complăcere că voinţa sa se împlineşte şi regalitatea sa se instaurează. Pretutindeni? Pretutindeni, chiar dacă trebuie să ridice din căderi continue, trebuie să repună în mişcare pe cel care s-a oprit şi s-a resemnat, trebuie să redea bucurie celui care a fost doborât de tristeţe. Tot discursul făcut până acum autorizează să se înţeleagă rugăciunea tradiţională pentru răposaţi astfel: "Bucuria că au ajuns la tine dă-le-o lor, Doamne / Şi să strălucească celor dragi ai noştri lumina cerului / Primeşte-i să împărtăşească pentru totdeauna, colaborând cu tine, / Frumuseţea infinită a Împărăţiei lui Dumnezeu. Amin!".

(După L'Osservatore Romano, 31 octombrie 2023)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 2.