Speranţa în viaţa veşnică şi misiunea duhovnicilor

O inimă deschisă tuturor

de cardinal Mauro Piacenza, poenitentiarius maior

În iminenţa solemnităţii Tuturor sfinţilor şi a comemorării Tuturor credincioşilor răposaţi, îmi este drag să mă adresez penitenţiarilor şi tuturor confraţilor duhovnici, fiind foarte conştient că aceste zile sunt deosebit de simţite de poporul lui Dumnezeu, în amintirea evlavioasă a celor care ne-au precedat, cu toată încărcătura afectivă şi de amintire pe care o comportă aceasta, şi în speranţa cerului şi a vieţii veşnice. În acest sens, suntem chemaţi să recunoaştem unitatea profundă între ritmul liturgic al credinţei Bisericii şi caracterul pastoral al acestui ritm.

Dacă, pe de o parte, ştim că nu este permis niciodată să se reducă liturgia la "ocazie pastorală" - pentru că liturgia este cult adus lui Dumnezeu şi în ea celebrarea sacramentelor, şi a sacramentului Reconcilierii, devine act de glorificare a lui Dumnezeu prin omul viu, adică omul care se întoarce ca să trăiască în har -, pe de altă parte, trebuie să recunoaştem mereu cum însăşi unitatea slujirii sacerdotale, care nu poate trăi nicio dihotomie între ceea ce crede şi ceea ce celebrează, arată cum exercitarea slujirii, umilă şi fidelă, devine mereu mare ocazie de întâlnire cu persoanele, de îmbrăţişare, de exercitare a carităţii pastorale întocmai.

Solemnitatea Tuturor sfinţilor, şi cu ea comemorarea Tuturor credincioşilor răposaţi, aminteşte cu putere acea inclusivitate necesară la care, aşa de des, ne cheamă Papa Francisc. Ea, departe de a fi o tipizare anonimă sau generică a Bisericii, este, în realitate, însăşi natura sa. Biserica, vestirea evangheliei, slujirea lui Cristos însuşi sunt, prin natura lor, inclusive, în sensul că însăşi credinţa, şi cu ea mântuirea, este oferită tuturor. Crucea lui Cristos, care se re-prezintă sacramental în Euharistie şi ale cărei roade se extind la sacramentul Reconcilierii, este pentru toţi, iar darurile sale sunt revărsate în inimi prin intermediul Duhului. Biserica oferă tuturor oamenilor posibilitatea de a fi îmbrăţişaţi de mister. Biserica este pentru toţi, toţi, toţi, pentru că este catolică, universală şi pentru că este una. De fapt, numai unitatea Bisericii îi garantează catolicitatea şi, cu atât mai mult, numai unitatea Bisericii garantează deschiderea sa tuturor.

Solemnitatea Tuturor sfinţilor ne aminteşte, pe urma marelui Sfânt Augustin, că acel "toţi" al Bisericii trebuie înţeles întotdeauna după perspectiva lui Christus totus, a lui Cristos total, interpretată fie în sens sincronic, fie în sens diacronic. Sensul diacronic, adică acela istoric şi temporal, ne este, de obicei, clar, în sensul că toţi ştim bine că Biserica nu este numai cea vizibilă sub ochii noştri, ci este şi cea "triumfătoare" în cer, conform comuniunii sfinţilor, şi cea "purificatoare", în drum spre comuniunea deplină cu Dumnezeu, pentru care ne rugăm în comemorarea Tuturor credincioşilor răposaţi. Este bine de amintit mereu că "cealaltă parte invizibilă" este mereu marea majoritate, faţă de cea vizibilă. Dar teologia lui Cristos total, Biserica "toată pentru toţi", trebuie să fie considerată mereu şi în dimensiunea sa sincronică: trupul total al lui Cristos are un cap, care este Cristos însuşi, în timp ce trupul său, vizibil, tangibil şi auzibil, este făcut din concreteţea, uneori tulburătoare, a fraţilor şi a surorilor, care sunt alături de noi şi care trăiesc aceeaşi apartenenţă la mister. Această conştiinţă ne determină înainte de toate la marea generozitate în ascultarea spovezilor sacramentale, pentru că în ele se întăreşte, şi în cazul păcatului grav se recreează, acea legătură indispensabilă cu Cristos care, apoi mai ales în Euharistie, face Biserica, o constituie în esenţa sa.

În timp ce se întâmplă miracolul iertării, cu harul Reconcilierii, se întăreşte întregul trup al lui Cristos, se întăreşte acel "toţi" al Bisericii, care se deschide larg la acel toţi al lumii. Cu această privire, transcendentă şi supranaturală, liturgia apropie, în zile succesive, festivitatea şi comemorarea, determinându-i pe păstori şi pe credincioşi să pătrundă, cu mai mare conştiinţă şi conştiinciozitate, în misterul de care sunt părtaşi. Sunt zile, pentru toată Biserica, de amintire afectuoasă faţă de cei care ne-au precedat şi, mai ales în aceste timpuri tragice de război, pentru toţi nevinovaţii care încă, fără a şti pentru ce, continuă să moară şi în care încă şi mereu moare Cristos. Totuşi, în acelaşi timp, să fie zile iluminate de speranţa, ba chiar de certitudinea, că braţele lui Cristos, deschise larg pe cruce, invită cu putere întreaga omenire la reconciliere, la milostivire şi la pace. Noi, creştinii, ştim, cu Sfântul Paul, că "Isus Cristos este pacea noastră" (Ef 2,14) şi pornind de la această conştiinţă simţim răsunând în minte şi în inimă fericirea pe care Domnul a rostit-o pe munte: "Fericiţi făcătorii de pace" (Mt 5,9). O pace care este dăruită de Dumnezeu şi care cere să fie construită de oameni, pornind de la pacea propriei inimi, pentru că numai cel care este reconciliat cu Dumnezeu şi cu sine însuşi poate fi cu adevărat făcător de reconciliere.

Maria Preasfântă, Regina tuturor sfinţilor şi Regina păcii, să ne însoţească în acest zile pline de amintire umană, de amintire supranaturală şi de rugăciune umilă.

(După L'Osservatore Romano, 31 octombrie 2023)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 2.