© Vatican Media

Papa Francisc: Sfânta Liturghie cu noii cardinali şi Colegiul Cardinalilor. Deschiderea Adunării Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor (miercuri, 4 octombrie 2023)

Evanghelia pe care am ascultat-o este precedată de relatarea unui moment dificil al misiunii lui Isus, pe care l-am putea defini de "dezolare pastorală": Ioan Botezătorul se îndoieşte că este el cu adevărat Mesia; atâtea cetăţi prin care a trecut, în pofida minunilor făcute, nu s-au convertit; oamenii îl acuză că este un mâncăcios şi băutor, în timp ce puţin mai înainte s-au plâns de Botezător, pentru că era prea auster (cf. Mt 11,2-24). Totuşi, vedem că Isus nu se lasă înghiţit de tristeţe, ci îşi ridică ochii spre cer şi binecuvântează pe Tatăl, pentru că a revelat celor simpli misterele Împărăţiei lui Dumnezeu: "Te preamăresc, Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai revelat celor mici" (Mt 11,25). Aşadar, în momentul dezolării, Isus are o privire capabilă de a vedea mai departe: laudă înţelepciunea Tatălui şi reuşeşte să observe binele ascuns care creşte, sămânţa cuvântului primit de cei simpli, lumina Împărăţiei lui Dumnezeu care se evidenţiază şi în noapte.

Iubiţi fraţi cardinali, confraţi episcopi, surori şi fraţi, suntem la deschiderea Adunării Sinodale. Şi nu ne foloseşte o privire imanentă, făcută din strategii umane, calcule politice sau bătălii ideologice - dacă Sinodul va da această permisiune, acea permisiune, va deschide această uşă, acea uşă -, asta nu foloseşte. Nu suntem aici pentru a duce înainte o reuniune parlamentară sau un plan de reforme. Sinodul, iubiţi fraţi şi surori, nu este un parlament. Protagonistul este Duhul Sfânt. Nu. Nu suntem aici pentru a face parlament, ci pentru a merge împreună cu privirea lui Isus, care îl binecuvântează pe Tatăl şi îi primeşte pe cei care sunt trudiţi şi împovăraţi. Aşadar, să pornim de la privirea lui Isus, care este o privire binecuvântătoare şi primitoare.

1. Să vedem primul aspect: o privire binecuvântătoare. Deşi a experimentat refuzul şi a văzut în jurul său atâta împietrire a inimii, Cristos nu se lasă închis de dezamăgire, nu devine amar, nu stinge lauda; inima sa, întemeiată în primatul Tatălui, rămâne senină şi în furtună.

Această privire binecuvântătoare a Domnului ne invită şi pe noi să fim o Biserică ce, cu suflet bucuros, contemplă acţiunea lui Dumnezeu şi discerne prezentul. Şi care, printre valurile uneori agitate din timpul nostru, nu-şi pierde cumpătul, nu caută scurtături ideologice, nu se baricadează în spatele convingerilor obţinute, nu cedează la situaţii comode, nu lasă să i se dicteze agenda de către lume. Aceasta este înţelepciunea spirituală a Bisericii, sintetizată cu seninătate de Sfântul Ioan al XXIII-lea: "Este necesar înainte de toate ca Biserica să nu-şi abată niciodată ochii de la patrimoniul sacru al adevărului primit de la cei din vechime; şi în acelaşi timp are nevoie să privească şi la prezent, care a comportat noi situaţii şi noi moduri de a trăi, şi a deschis noi căi pentru apostolat" (Discurs pentru deschiderea solemnă a Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican, 11 octombrie 1962).

Privirea binecuvântătoare a lui Isus ne invită să fim o Biserică ce nu înfruntă provocările şi problemele de astăzi cu un spirit dezbinat şi conflictual, ci care, dimpotrivă, îşi îndreaptă ochii spre Dumnezeu care este comuniune şi, cu uimire şi umilinţă, îl binecuvântează şi îl adoră, recunoscându-l ca unicul său Domn. Aparţinem lui şi - să ne amintim de asta - existăm numai pentru a-l duce lumii pe el. Aşa cum ne spus Apostolul Paul, nu avem altă "laudă decât în crucea Domnului nostru Isus Cristos" (Gal 6,14). Acest lucru este îndeajuns, el ne este îndeajuns. Nu vrem glorii pământeşti, nu vrem să devenim frumoşi în ochii lumii, ci să ajungem la ea cu mângâierea evangheliei, pentru a mărturisi mai bine, şi tuturor, iubirea infinită a lui Dumnezeu. De fapt, aşa cum a afirmat Benedict al XVI-lea vorbind tocmai la o Adunare sinodală, "problema pentru noi este: Dumnezeu a vorbit, cu adevărat a rupt marea tăcere, s-a arătat, dar cum putem face să ajungă această realitate la omul de astăzi, ca să devină mântuire?" (Meditaţie la Prima Congregaţie Generală a celei de-a XIII-a Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor, 8 octombrie 2012). Aceasta este întrebarea fundamentală. Şi aceasta este misiunea primară a Sinodului: a recentra privirea noastră asupra lui Dumnezeu, pentru a fi o Biserică ce priveşte omenirea cu milostivire. O Biserică unită şi fraternă - sau cel puţin care încearcă să fie unită şi fraternă -, care ascultă şi dialoghează; o Biserică ce binecuvântează şi încurajează, ce ajută pe cel care-l caută pe Domnul, ce îi zdruncină benefic pe cei indiferenţi, ce deschide parcursuri pentru a iniţia persoanele la frumuseţea credinţei. O Biserică ce îl are pe Dumnezeu în centru şi care, de aceea, nu se dezbină în interior şi nu este niciodată aspră în exterior. O Biserică ce riscă împreună cu Isus. Aşa vrea Isus Biserica, aşa o vrea pe Mireasa sa.

2. După această privire binecuvântătoare, contemplăm privirea primitoare a lui Cristos. În timp ce aceia care se cred înţelepţi nu reuşesc să recunoască opera lui Dumnezeu, el tresaltă în Tatăl, pentru că se revelează celor mici, celor simpli, celor săraci în duh. Odinioară exista o dificultate într-o parohie şi oamenii vorbeau despre acea dificultate, îmi spuneau lucrurile. Şi o bătrână, foarte bătrână, o doamnă din popor, aproape analfabetă, a făcut o intervenţie chiar de teolog, şi cu atâta blândeţe şi înţelepciunea spirituală a dat contribuţia sa. Îmi amintesc de acel moment ca o revelaţie a Domnului, şi cu bucurie; şi mi-a venit în minte s-o întreb: "Spuneţi-mi, doamnă, dumneavoastră unde aţi studiat, cu Royo Marín, această teologie aşa de puternică?". Oamenii înţelepţi din popor au această înţelepciune. Şi de aceea, în toată viaţa sa, el asumă această privire ospitalieră faţă de cei mai slabi, cei suferinzi, cei rebutaţi. Lor, îndeosebi, li se adresează spunând ceea ce am ascultat: "Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă" (Mt 11,28).

Această privire privitoare a lui Isus ne invită şi pe noi să fim o Biserică ospitalieră, nu cu uşile închise. Într-un timp complex cum este al nostru, ies în evidenţă provocări culturale şi pastorale noi, care cer o atitudine interioară cordială şi gentilă, pentru a ne putea confrunta fără frică. În dialogul sinodal, în acest frumos "marş în Duhul Sfânt" pe care-l parcurgem împreună ca popor al lui Dumnezeu, putem creşte în unitatea şi în prietenia cu Domnul pentru a privi la provocările de astăzi cu privirea sa; pentru a deveni, folosind o expresie frumoasă a Sfântului Paul al VI-lea, o Biserică ce "se face colocviu" (Scrisoarea enciclică Ecclesiam suam, nr. 67). O Biserică "având jug plăcut" (cf. Mt 11,30), care nu impune poveri şi care repetă tuturor: "Veniţi, trudiţi şi împovăraţi, veniţi, voi, care aţi rătăcit calea sau vă simţiţi departe, veniţi, voi, care aţi închis uşile la speranţă: Biserica este aici pentru voi!". Biserica are uşi deschise pentru toţi, toţi, toţi!

3. Fraţilor şi surorilor, popor sfânt al lui Dumnezeu, în faţa dificultăţilor şi a provocărilor care ne aşteaptă, privirea binecuvântătoare şi primitoare a lui Isus ne împiedică să cădem în câteva ispite periculoase: de a fi o Biserică rigidă - o vamă -, care se înarmează împotriva lumii şi priveşte în urmă; de a fi o Biserică lâncedă, care capitulează în faţa modelor lumii; de a fi o Biserică obosită, concentrată asupra sieşi. În cartea Apocalipsului, Domnul spune: "Eu sunt la uşă şi bat pentru ca uşa să fie deschisă"; dar de atâtea ori, fraţilor şi surorilor, el bate la uşă, însă din interiorul Bisericii, ca să-l lăsăm pe Domnul să iască cu Biserica pentru a proclama evanghelia sa.

Să mergem împreună: umili, arzători şi bucuroşi. Să mergem pe urmele Sfântului Francisc de Assisi, sfântul sărăciei şi al păcii, "nebunul lui Dumnezeu" care a purtat în trup stigmatele lui Isus şi, pentru a se îmbrăca în el, s-a despuiat de toate. Cât de dificilă este această despuiere interioară, precum şi exterioară a noastră a tuturor precum şi a instituţiilor! Sfântul Bonaventura relatează că, în timp ce se ruga, Răstignitul i-a spus: "Mergi şi repară biserica mea" (Legenda maior, II, 1). Sinodul foloseşte pentru a ne aminti acest lucru: Mama noastră Biserica are nevoie mereu de purificare, de a fi "reparată", pentru că noi toţi suntem un popor de păcătoşi iertaţi - ambele lucruri: păcătoşi iertaţi -, care avem nevoie mereu de a ne întoarce la izvorul care este Isus şi de a reveni pe drumurile Duhului pentru a ajunge la toţi cu evanghelia sa. Francisc de Assisi, într-un timp de mari lupte şi diviziuni, între puterea temporală şi cea religioasă, între Biserica instituţională şi curentele eretice, între creştini şi alţi credincioşi, nu a criticat şi nu s-a năpustit împotriva vreunuia, purtând numai armele evangheliei, adică umilinţa şi unitatea, rugăciunea şi caritatea. Să facem şi noi aşa! Umilinţă şi unitate, rugăciune şi caritate.

Şi dacă poporul sfânt al lui Dumnezeu cu păstorii săi, din orice parte a lumii, nutreşte aşteptări, speranţe şi chiar unele frici în privinţa Sinodului pe care-l începem, să ne amintim iarăşi că el nu este o adunare politică, ci o convocare în Duhul; nu un parlament polarizat, ci un loc de har şi de comuniune. Apoi, Duhul Sfânt sfărâmă adesea aşteptările noastre pentru a crea ceva nou, care depăşeşte previziunile noastre şi negativităţile noastre. Probabil că pot spune că momentele cele mai rodnice în Sinod sunt cele de rugăciune, şi ambientul de rugăciune, cu care Domnul acţionează în noi. Să ne deschidem lui şi să-l invocăm pe el: el este protagonistul, Duhul Sfânt. Să lăsăm ca el să fie protagonistul Sinodului! Şi cu el să mergem, în încredere şi cu bucurie.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 2.