© Vatican Media

Vatican: Sfânta Liturghie şi binecuvântarea pallium-ului noilor mitropoliţi. Omilia Sfântului Părinte Francisc (Bazilica vaticană, joi, 29 iunie 2023)

Petru şi Paul, doi apostoli îndrăgostiţi de Domnul, două coloane ale credinţei Bisericii. Şi în timp ce contemplăm viaţa lor, evanghelia de astăzi ne vine în întâmpinare cu întrebarea pe care Isus o adresează discipolilor săi: "Voi cine spuneţi că sunt eu?" (Mt 16,15). Aceasta este întrebarea fundamentală, cea mai importantă: cine este Isus pentru mine? Cine este Isus în viaţa mea? Să vedem cum au răspuns la această întrebare cei doi apostoli.

Răspunsul lui Petru s-ar putea sintetiza cu un cuvânt: urmare. Petru a trăit în urmarea Domnului. Când în acea zi, la Cezareea lui Filip, Isus i-a întrebat pe discipoli, Petru a răspuns cu o frumoasă mărturisire de credinţă: "Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului cel viu" (Mt 16,16). Un răspuns impecabil, precis, punctual, am putea spune un răspuns perfect "de catehism". Dar acel răspuns este rod al unui drum: numai după ce a trăit aventura fascinantă de a-l urma pe Domnul, după ce a mers cu el şi în urma lui atâta timp, Petru ajunge la acea maturitate spirituală care îl duce, prin har, prin pur har, la o mărturisire de credinţă aşa de limpede.

De fapt, acelaşi evanghelist Matei ne relatează că totul începuse într-o zi când, de-a lungul mării Galileei, Isus a trecut şi l-a chemat, împreună cu fratele său Andrei, "iar ei, părăsind îndată năvoadele, l-au urmat" (Mt 4,20). A lăsat toate Petru pentru a porni în urmarea Domnului. Şi evanghelia subliniază "îndată": Petru nu i-a spus lui Isus că se va gândi, nu a făcut calcule pentru a vedea dacă îi convenea, nu a prezentat alibiuri pentru a amâna decizia, ci a părăsit năvoadele şi l-a urmat, fără a cere cu anticipare nicio siguranţă. Avea să descopere totul din zi în zi, în urmare, urmându-l pe Isus şi mergând în urma lui. Şi nu întâmplător ultimele cuvinte prezentate de evanghelii pe care Isus i le adresează sunt: "Tu urmează-mă" (In 21,22), adică urmarea.

Aşadar, Petru ne spune că la întrebarea "cine este Isus pentru mine?" nu este suficient a răspunde cu o formulă doctrinală impecabilă şi nici cu o idee pe care ne-am făcut-o o dată pentru totdeauna. Nu. Pornind în urmarea Domnului, învăţăm în fiecare zi să-l cunoaştem; devenind discipoli ai săi şi primind cuvântul său, devenim prieteni ai săi şi trăim experienţa iubirii sale care ne transformă. Şi pentru noi răsună acel "îndată": dacă putem amâna atâtea lucruri în viaţă, urmarea lui Isus nu poate fi amânată; acolo nu se poate ezita, nu putem prezenta scuze. Şi atenţie, pentru că unele scuze sunt travestite în spiritualitate, ca atunci când spunem "nu sunt vrednic", "nu sunt capabil", "ce pot face eu?". Aceasta este o viclenie a diavolului, care ne fură încrederea în harul lui Dumnezeu, făcându-ne să credem că totul depinde de capacităţile noastre.

A ne dezlipi de siguranţele noastre - siguranţe pământeşti -, imediat, şi a-l urma pe Isus în fiecare zi: iată mandatul pe care Petru ni-l dă astăzi, invitându-ne să fim Biserică-în-urmare. Biserică-în-urmare. Biserică ce doreşte să fie discipolă a Domnului şi slujitoare umilă a evangheliei. Numai aşa va fi capabilă să dialogheze cu toţi şi să devină loc de însoţire, de apropiere, de speranţă pentru femeile şi bărbaţii din timpul nostru. Numai astfel, chiar şi cel care este mai departe şi adesea ne priveşte cu neîncredere sau indiferenţă va putea în sfârşit recunoaşte, cu Papa Benedict: "Biserica este locul de întâlnire cu Fiul Dumnezeului cel viu şi astfel este locul de întâlnire între noi" (Omilie în Duminica a II-a din Advent, 10 decembrie 2006).

Şi acum să venim la Apostolul Neamurilor. Dacă răspunsul lui Petru consta în urmare, cel al lui Paul este vestirea, vestirea evangheliei. Şi pentru el totul a început prin har, cu iniţiativa Domnului. Pe drumul Damascului, în timp ce duce înainte cu mândrie persecutarea creştinilor, baricadat în convingerile sale religioase, i-a venit în întâmpinare Isus înviat şi l-a orbit cu lumina sa sau, mai bine zis, graţie acelei lumini Saul şi-a dat seama cât de orb era: închis în orgoliul respectării sale rigide, descoperă în Isus împlinirea misterului mântuirii. Şi, faţă de sublimitatea cunoaşterii lui Cristos, de acum înainte consideră toate siguranţele sale umane şi religioase ca "gunoi" (cf. Fil 3,7-8). Astfel, Paul îşi dedică viaţa pentru a parcurge uscat şi mare, oraşe şi sate, fără a se îngriji să îndure nevoi şi persecuţii numai să-l vestească pe Isus Cristos. Privind la istoria sa, aproape pare că el cu cât vesteşte mai mult evanghelia, cu atât îl cunoaşte mai mult pe Isus. Vestirea cuvântului altora îi permite şi lui să pătrundă profunzimile misterului lui Dumnezeu; el, Paul, care a scris: "Vai mie dacă nu vestesc evanghelia!" (1Cor 9,16); el care mărturiseşte: "Pentru mine a trăi este Cristos" (Fil 1,21).

Aşadar, Paul ne spune că la întrebarea "cine este Isus pentru mine?" nu se răspunde cu o religiozitate intimă, care ne lasă liniştiţi fără a ne compromite cu neliniştea de a duce evanghelia la alţii. Apostolul ne învaţă că noi creştem în credinţă şi în cunoaşterea misterului lui Cristos cu cât suntem mai mult vestitori şi martori ai săi. Şi asta se întâmplă mereu: când evanghelizăm, rămânem evanghelizaţi. Este o experienţă de toate zilele: când evanghelizăm, rămânem evanghelizaţi. Cuvântul pe care-l ducem altora se întoarce la noi, pentru că în măsura în care dăruim, primim mult mai mult (cf. Lc 6,38). Şi acest lucru este necesar astăzi şi Bisericii: a pune vestirea în centru. A fi o Biserică ce nu încetează să-şi repete: "Pentru mine a trăi este Cristos" şi "vai mie dacă nu vestesc evanghelia". O Biserică ce are nevoie să vestească aşa cum are nevoie de oxigen pentru a respira, ce nu poate trăi fără a transmite îmbrăţişarea iubirii lui Dumnezeu şi bucuria evangheliei.

Fraţilor şi surorilor, îi sărbătorim pe Petru şi Paul. Ei au răspuns la întrebarea fundamentală a vieţii - cine este Isus pentru mine? - trăind urmarea şi vestind evanghelia. Este frumos a creşte ca Biserică a urmării, ca Biserică umilă care nu consideră niciodată sigură căutarea Domnului. Este frumos dacă devenim o Biserică în acelaşi timp extrovertită, care nu-şi află bucuria în lucrurile lumii, ci în vestirea evangheliei lumii, pentru a semăna în inimile persoanelor întrebarea despre Dumnezeu. A-l duce pretutindeni, cu umilinţă şi bucurie, pe Domnul Isus: în oraşul nostru Roma, în familiile noastre, în relaţii şi în cartiere, în societatea civilă, în Biserică, în politică, în lumea întreagă, în special acolo unde se cuibăresc sărăcia, degradarea, marginalizarea.

Şi astăzi, în timp ce unii fraţi ai noştri arhiepiscopi primesc pallium-ul, semn al comuniunii cu Biserica de Roma, aş vrea să le spun: fiţi apostoli ca Petru şi Paul! Fiţi discipoli în urmare şi apostoli în vestire, duceţi frumuseţea evangheliei pretutindeni, împreună cu tot poporul lui Dumnezeu. Şi, în sfârşit, doresc să adresez salutul meu afectuos Delegaţiei Patriarhiei Ecumenice, trimisă aici de preaiubitul frate, Sanctitatea Sa Bartolomeu. Mulţumesc pentru prezenţa voastră, mulţumesc: să mergem înainte împreună, să mergem înainte împreună în urmare şi în vestirea cuvântului, crescând în fraternitate. Petru şi Paul să ne însoţească şi să mijlocească pentru noi toţi.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 2.