© Vatican Media

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 5 aprilie 2023

Cateheză. "Răstignitul, izvor de speranţă"

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Duminica trecută, liturgia ne-a făcut să ascultăm Pătimirea Domnului. Ea se termină cu aceste cuvinte: "Au sigilat piatra" (Mt 27,66): totul pare terminat. Pentru discipolii lui Isus acea piatră marchează capătul de linie al speranţei. Învăţătorul a fost răstignit, ucis în modul cel mai crunt şi umilitor, pironit pe un lemn infam în afara cetăţii: un faliment public, cel mai rău final posibil - în acea epocă era cel mai rău. Acum, acea descurajare care îi oprima pe discipoli nu ne este complet străină nouă astăzi. Şi în noi se îngrămădesc gânduri negre şi sentimente de frustrare: de ce atâta indiferenţă faţă de Dumnezeu? Este curios acest lucru: De ce atâta indiferenţă faţă de Dumnezeu? De ce atâta rău în lume? Dar priviţi, că există rău în lume? De ce inegalităţile continuă să crească şi mult dorita pace nu vine? De ce suntem aşa de alipiţi de război, de faptul de a face rău unul altuia? Şi în inimile fiecăruia, câte aşteptări dispărute, câte dezamăgiri! De asemenea, acea senzaţie că timpurile trecute erau mai bune şi că în lume, eventual şi în Biserică, lucrurile nu merg ca odinioară... Aşadar, şi astăzi speranţa pare uneori sigilată sub piatra neîncrederii. Şi invit pe fiecare dintre voi să se gândească la asta: unde este speranţa ta? Tu, ai o speranţă vie sau ai sigilat-o acolo, sau o ai în sertar ca o amintire? Dar speranţa ta te determină să mergi sau este o amintire romantică de parcă ar fi un lucru care nu există? Unde este speranţa ta astăzi?

În mintea discipolilor rămânea fixă o imagine: crucea. Şi acolo s-a terminat totul. Acolo se concentra sfârşitul a toate. Dar puţin mai târziu aveau să descopere tocmai în cruce un nou început. Iubiţi fraţi şi surori, speranţa lui Dumnezeu răsare astfel, se naşte şi se renaşte în găurile negre ale aşteptărilor noastre dezamăgite; şi ea, speranţa adevărată, în schimb, nu dezamăgeşte niciodată. Să ne gândim tocmai la cruce: din cel mai teribil instrument de tortură Dumnezeu a scos semnul cel mai mare al iubirii. Acel lemn de moarte, devenit pom de viaţă, ne aminteşte că începuturile lui Dumnezeu încep adesea de la sfârşiturile noastre. Aşa îi place lui să realizeze minunăţii. Astăzi, aşadar, să privim pomul crucii pentru ca să răsară în noi speranţa: acea virtute zilnică, acea virtute tăcută, umilă, dar acea virtute care ne menţine în picioare, care ne ajută să mergem înainte. Fără speranţă nu se poate trăi. Să ne gândim: unde este speranţa mea? Astăzi, să privim pomul crucii pentru ca să răsară în noi speranţa: pentru a fi vindecaţi de tristeţe - dar, câţi oameni trişti... Mie, când puteam să merg pe străzi, acum nu pot pentru că nu mă lasă, dar când puteam să merg pe străzi în cealaltă dieceză, îmi plăcea să mă uit la privirea oamenilor. Câte priviri triste! Oameni trişti, oameni care vorbesc cu ei înşişi, oameni care mergeau numai cu telefonul celular, dar fără pace, fără speranţă. Şi unde este speranţa ta, astăzi? Este nevoie de un pic de speranţă pentru a fi vindecaţi de tristeţea de care suntem bolnavi, pentru a fi vindecaţi de amărăciunea cu care poluăm Biserica şi lumea. Fraţilor şi surorilor, să privim Răstignitul. Şi ce vedem? Îl vedem pe Isus gol, Isus despuiat, Isus rănit, Isus chinuit. Este sfârşitul a toate? Acolo este speranţa noastră.

Aşadar, să percepem cum în aceste două aspecte speranţa, care pare să moară, ea renaşte. Înainte de toate, îl vedem pe Isus despuiat: de fapt, "după ce l-au răstignit, au împărţit hainele lui aruncând zarurile" (v. 35). Dumnezeu despuiat: el care are totul se lasă privat de tot. Dar acea umilire este calea răscumpărării. Dumnezeu învinge astfel asupra aparenţelor noastre. De fapt, nouă ne este greu să ne dăm pe faţă, să facem adevărul: încercăm mereu să acoperim adevărul pentru că nu ne place; ne îmbrăcăm în exterioritate pe care o căutăm şi o îngrijim, cu măşti pentru a ne camufla şi a ne arăta mai buni decât suntem. Este un pic obişnuinţa machiajului: machiaj interior, a părea mai bun decât alţii... Credem că important este a ne expune, a apărea, aşa încât ceilalţi să spună bine despre noi. Şi ne împodobim cu aparenţe, ne împodobim cu aparenţe, cu lucruri superflue; dar astfel nu găsim pace. După aceea machiajul dispare şi tu te priveşti în oglindă cu faţa urâtă pe care o ai, dar adevărată, aceea pe care Dumnezeu o iubeşte, nu cea "machiată". Şi Isus despuiat de toate ne aminteşte că speranţa renaşte prin a face adevăr despre noi înşine - a spune adevărul nouă înşine - lăsând să cadă duplicităţile, eliberându-ne de convieţuirea paşnică cu falsităţile noastre. Uneori, noi suntem atât de obişnuiţi să ne spunem falsităţi, încât convieţuim cu falsităţile, ca şi cum ar fi adevăruri şi noi ajungem să fim otrăviţi de falsităţile noastre. Acest lucru este de folos: a ne întoarce la inimă, la esenţial, la o viaţă simplă, despoaie de atâtea lucruri inutile, care sunt surogate de speranţă. Astăzi, când totul este complex şi se riscă să se piardă firul, avem nevoie de simplitate, de a redescoperi valoarea sobrietăţii, valoarea renunţării, de a face curăţenie de ceea ce poluează inima şi ne face trişti. Fiecare dintre noi se poate gândi la un lucru inutil de care se poate elibera pentru a se regăsi. Gândeşte-te tu, câte lucruri inutile. Aici, în urmă cu cincisprezece zile, la "Sfânta Marta", unde locuiesc eu - care este un hotel pentru atâţia oameni - s-a răspândit vestea că pentru această Săptămână Sfântă ar fi fost frumos să privim garderoba şi să ne despuiem, să trimitem lucrurile pe care le avem, pe care nu le folosim... voi nu vă imaginaţi cantitatea de lucruri! Este frumos să ne despuiem de lucrurile inutile. Şi acest lucru a mers la săraci, la oamenii care au nevoie. Şi noi, avem atâtea lucruri inutile în inimă - precum şi în afară. Priviţi garderoba voastră: priviţi-o. Acest lucru este util, acest lucru este inutil... şi faceţi curăţenie. Priviţi garderoba sufletului: câte lucruri inutile ai, câte iluzii stupide. Să ne întoarcem la simplitate, la lucrurile adevărate, care nu au nevoie să se machieze. Iată un exerciţiu frumos!

Să ne îndreptăm o a doua privire la Răstignit şi să-l vedem pe Isus rănit. Crucea arată cuiele care găuresc mâinile şi picioarele, coasta deschisă. Dar la rănile trupului se adaugă cele ale sufletului: dar câtă angoasă! Isus este singur: trădat, predat şi renegat de ai săi, de prietenii săi, chiar şi de discipolii săi, condamnat de puterea religioasă şi civilă, excomunicat, Isus simte chiar părăsirea lui Dumnezeu (cf. v. 46). În afară de asta, pe cruce apare motivul condamnării: "Acesta este Isus: regele iudeilor" (v. 37). Este o batjocorire: el care a fugit atunci când îl căutau ca să-l facă rege (cf. In 6,15), este condamnat pentru că s-a făcut rege; deşi nu a comis delicte, este pus în mijlocul a doi răufăcători şi în locul lui este preferat violentul Baraba (cf. Mt 27,15-21). Aşadar, Isus este rănit în trup şi în suflet. Mă întreb: în ce mod ajută asta speranţa noastră? Aşa, Isus gol, lipsit de toate, de toate: asta, ce spune speranţei mele, cum mă ajută?

Şi noi suntem răniţi: cine nu este rănit în viaţă? Şi de atâtea ori, cu răni ascunse pe care le ascundem de ruşine. Cine nu poartă cicatricele alegerilor trecute, ale neînţelegerilor, ale durerilor care rămân înăuntru şi se trudeşte să le depăşească? Dar şi ale greşelilor îndurate, ale cuvintelor tăioase, ale judecăţilor nemiloase? Dumnezeu nu ascunde ochilor noştri rănile care i-au străpuns trupul şi sufletul. Le arată pentru a ne face să vedem că la Paşte se poate deschide o trecere nouă: a face din propriile răni nişte găuri de lumină. "Dar, Sanctitate, nu exageraţi", ar putea să-mi spună cineva. Nu, este adevărat: încearcă; încearcă. Încearcă să faci asta. Gândeşte-te la rănile tale, acele pe care numai tu le ştii, pe care fiecare le are ascunse în inimă. Şi priveşte-l pe Domnul. Şi vei vedea, vei vedea cum din acele răni ies găuri de lumină. Isus pe cruce nu încriminează, iubeşte. Iubeşte şi iartă pe cel care-l răneşte (cf. Lc 23,34). Astfel converteşte răul în bine, astfel converteşte şi transformă durerea în iubire.

Fraţilor şi surorilor, problema nu este dacă suntem răniţi puţin sau mult în viaţă, problema este ce să fac cu rănile mele. Cele mici, cele mari, cele care vor lăsa urme în trupul meu, în sufletul meu mereu. Ce fac eu cu rănile mele? Ce faci tu, şi tu, cu rănile tale? "Nu, părinte, eu nu am răni" - "Fii atent, gândeşte-te de două ori înainte de a spune asta". Şi te întreb: ce faci cu rănile tale, acelea pe care numai tu le ştii? Tu poţi să le laşi să se infecteze în supărare, în tristeţe sau pot să le unesc cu acelea ale lui Isus, pentru ca şi rănile mele să devină luminoase. Gândiţi-vă la câţi tineri nu tolerează propriile răni şi caută în sinucidere o cale de salvare: astăzi, în oraşele noastre, atâţia, atâţia tineri care nu văd cale de ieşire, care nu au speranţă şi preferă să meargă mai departe cu drogurile, cu uitarea... sărmanii. Gândiţi-vă la aceştia. Şi tu, care este drogul tău, pentru a-ţi acoperi rănile? Rănile noastre pot să devină izvoare de speranţă atunci când, în loc să te plângi sau să le ascunzi, ştergem lacrimile altuia; atunci când, în loc să păstrăm resentiment pentru ceea ce s-a greşit faţă de noi, ne îngrijim de ceea ce lipseşte altora; atunci când, în loc să rumegăm în noi înşine, ne aplecăm asupra celui care suferă; atunci când, în loc să fim însetaţi de iubire faţă de noi, îl adăpăm pe cel care are nevoie de noi. Pentru că numai dacă încetăm să ne gândim la noi înşine, ne regăsim. Dar dacă noi continuăm să ne gândim la noi înşine, nu ne vom mai regăsi. Şi făcând astfel - spune Scriptura - rana noastră se vindecă repede (cf. Is 58,8), şi speranţa reînfloreşte. Gândiţi-vă: ce pot să fac pentru alţii? Sunt rănit, sunt rănit de păcat, sunt rănit de istorie, fiecare are propria rană. Ce fac: ling rănile mele aşa, toată viaţa? Sau privesc rănile altuia şi merg cu experienţa rănită a vieţii mele ca să vindec, ca să ajut pe alţii? Aceasta este provocarea de astăzi, pentru voi toţi, pentru fiecare dintre voi, pentru fiecare dintre noi. Fie ca Domnul să ne ajute să mergem înainte.

_______________

APELURI

Mâine se celebrează Ziua Mondială a Sportului pentru Pace şi Dezvoltare, stabilită de Naţiunile Unite. Doresc ca ea să contribuie la intensificarea propunerilor de solidaritate şi atitudini de prietenie şi împărtăşire fraternă.

În această Săptămână Sfântă a pătimirii lui Cristos, comemorând moartea sa nedreaptă, amintesc în mod deosebit victimele crimelor de război şi, în timp ce invit să ne rugăm pentru ele, să înălţăm o rugăciune către Dumnezeu pentru ca inimile tuturor să se convertească. Şi privind-o pe Maria, Sfânta Fecioară Maria, în faţa Crucii, gândul meu se îndreaptă către mame: către mamele soldaţilor ucraineni şi ruşi care au căzut în război. Sunt mame de fii morţi. Să ne rugăm pentru aceste mame.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 2.