© Vatican Media

Papa Francisc: Audienţă acordată participanţilor la al XXXIII-lea Curs despre Forul Intern promovat de Penitenţiaria Apostolică (23 martie 2023)

Iubiţi fraţi, bună ziua, bine aţi venit!

Mulţumesc că aţi venit cu ocazia Cursului anual despre forul intern, organizat de Penitenţiaria Apostolică, ajuns la a XXXIII-a ediţie. Mulţumesc cardinalului Mauro Piacenza, penitenţiar major, îi mulţumesc pentru cuvintele sale respectuoase şi pentru ceea ce face; acelaşi lucru îl spun regentului, Mons. Nykiel, care lucrează mult, prelaţilor, oficialilor şi personalului de la Penitenţiarie - mulţumesc tuturor! -, colegiilor de penitenţiari din bazilicile papale şi vouă tuturor celor care participaţi la curs.

De peste trei decade, Penitenţiaria Apostolică oferă acest moment important şi valabil de formare, pentru a contribui la pregătirea de buni duhovnici, pe deplin conştienţi de importanţa ministeriului în slujba penitenţilor. Reînnoiesc recunoştinţa mea şi încurajarea mea faţă de Penitenţiarie să continue în această angajare formativă, care face atât de mult bine Bisericii, pentru că ajută să circule în venele sale limfa milostivirii. Este bine de subliniat asta. Cardinalul a repetat asta mult: limfa milostivirii. Dacă nu simte să fie un dătător de milostivire care se primeşte de la Isus, să nu meargă la confesional. Într-una dintre bazilicile papale, de exemplu, i-am spus cardinalului: "Este unul care aude şi reproşează, reproşează şi apoi îţi dă o pocăinţă care nu se poate face...". Vă rog, asta nu merge: nu. Milostivire: tu stai acolo pentru a ierta şi pentru a dărui un cuvânt pentru ca persoana să poată merge înainte reînnoită de iertare. Tu stai acolo pentru a ierta: asta voi puneţi-o în inimă.

Exortaţia apostolică Evangelii gaudium spune că Biserica în ieşire "trăieşte o dorinţă inepuizabilă de a oferi milostivire, rod al faptului că a experimentat milostivirea infinită a Tatălui şi forţa sa difuzivă" (nr. 24). Aşadar, există o legătură indisolubilă între vocaţia misionară a Bisericii şi oferta milostivirii pentru toţi oamenii. Trăind din milostivire şi oferind-o tuturor, Biserica se realizează pe sine însăşi şi îndeplineşte propria acţiune apostolică şi misionară. Aproape că am putea afirma că milostivirea este inclusă în "notele" caracteristice ale Bisericii, îndeosebi pentru a face să strălucească sfinţenia şi apostolicitatea.

Dintotdeauna Biserica, cu stiluri diferite în diferitele epoci, a exprimat această "identitate de milostivire", îndreptată fie spre trup, fie spre suflet, dorind, cu Domnul său, mântuirea integrală a persoanei. Şi opera milostivirii divine ajunge astfel să coincidă cu însăşi acţiunea misionară a Bisericii, cu evanghelizarea, pentru că în ea transpare faţa lui Dumnezeu aşa cum ne-a arătat-o Isus.

Din acest motiv nu este posibil, în special în acest timp al Postului Mare, să lăsăm să dispară atenţia faţă de exercitarea carităţii pastorale, care se exprimă în mod concret şi eminent tocmai în disponibilitatea preoţilor, fără nicio rezervă, la exercitarea slujirii reconcilierii.

Disponibilitatea duhovnicului se manifestă în câteva atitudini evanghelice. Înainte de toate, în primirea tuturor fără prejudecăţi, pentru că numai Dumnezeu ştie ce poate realiza harul în inimi, în orice moment; apoi, în ascultarea fraţilor cu urechea inimii, rănită ca Inima lui Cristos; în dezlegarea penitenţilor, împărţind cu generozitate iertarea lui Dumnezeu; în însoţirea parcursului penitenţial, fără forţări, menţinând pasul credincioşilor, cu răbdare şi rugăciune constante.

Să ne gândim la Isus care, în faţa femeii adultere, alege să rămână în tăcere, pentru a o salva de la condamnarea la moarte (cf. In 8,6); tot aşa şi preotul în confesional să iubească tăcerea, să fie mărinimos cu inima, ştiind că fiecare penitent îi aminteşte însăşi condiţia sa personală: că este păcătos şi slujitor de milostivire. Acesta este adevărul vostru; dacă vreunul nu se simte păcătos, vă rog, să nu meargă la confesional: păcătos şi slujitor de milostivire stau împreună. Această conştiinţă va face în aşa fel încât confesionalele să nu fie abandonate şi ca preoţii să nu fie lipsiţi de disponibilitate. Misiunea evanghelizatoare a Bisericii trece în bună parte de la redescoperirea darului Spovezii, şi în vederea apropiatului Jubileu din 2025.

Mă gândesc la planurile pastorale ale Bisericilor particulare, din care n-ar trebui să lipsească niciodată un spaţiu just pentru slujirea Reconcilierii sacramentale. Îndeosebi, mă gândesc la penitenţiarul din fiecare catedrală, la penitenţiarii din sanctuare; mă gândesc mai ales la prezenţa obişnuită a unui duhovnic, cu orar amplu, în fiecare zonă pastorală, precum şi în bisericile în care slujesc comunităţi de călugări, ca să fie mereu penitenţiarul care este la rând. Mereu, niciodată confesionale goale! "Dar - ai putea să spui - oamenii nu vin!": citeşte ceva, roagă-te; dar aşteaptă, vor veni.

Dacă milostivirea este misiunea Bisericii, şi este misiunea Bisericii, trebuie să facilităm cât mai mult posibil accesul credincioşilor la această "întâlnire de iubire", îngrijind-o încă de la prima Spovadă a copiilor şi extinzând această atenţie la locurile de îngrijire şi de suferinţă. Când nu se mai poate face mult pentru a vindeca trupul, tot mai mult se poate şi trebuie să se facă pentru sănătatea sufletului! În acest sens, Spovada individuală reprezintă drumul privilegiat de parcurs, pentru că favorizează întâlnirea personală cu Milostivirea Divină, pe care fiecare inimă căită o aşteaptă. Fiecare inimă căită aşteaptă milostivirea. În Spovada individuală, Dumnezeu vrea să mângâie personal, cu milostivirea sa, pe fiecare păcătos în parte: Păstorul, numai el, cunoaşte şi iubeşte oile pe fiecare în parte, în special pe cele mai slabe şi rănite. Şi celebrările comunitare să fie valorizate în unele ocazii, fără a renunţa la Spovezile individuale ca formă obişnuită a celebrării sacramentului.

În lume, vedem asta din păcate în fiecare zi, nu lipsesc focarele de ură şi de răzbunare. Noi, duhovnicii, trebuie să înmulţim atunci "focarele de milostivire". Să nu uităm că suntem într-o luptă supranaturală, o luptă care apare deosebit de virulentă în timpul nostru, chiar dacă noi cunoaştem deja rezultatul final al victoriei lui Cristos asupra puterilor răului. Însă lupta încă există şi victoria se realizează realmente de fiecare dată când un penitent este dezlegat. Nimic nu îndepărtează şi nu înfrânge mai mult răul decât milostivirea divină. Şi cu privire la asta, aş vrea să vă spun un lucru: Isus ne-a învăţat că niciodată nu se dialoghează cu diavolul, niciodată! La ispita din deşert el a răspuns cu cuvântul lui Dumnezeu, dar nu a intrat în dialog. În confesional să fiţi atenţi: niciodată să nu dialogaţi cu "răul", niciodată; se oferă ceea ce este corect pentru iertare şi se deschide vreo uşă pentru a ajuta să se meargă înainte, dar a nu fi niciodată psihiatrul sau psihanalistul; vă rog, să nu se intre în aceste lucruri! Dacă vreunul dintre voi are această vocaţie, s-o exercite în altă parte, dar nu în tribunalul pocăinţei. Acesta este un dialog care nu este potrivit să se facă în momentul milostivirii. Acolo tu trebuie să te gândeşti numai la iertare şi la modul în care să "te descurci" pentru a face să se intre în iertare: "Tu eşti căit?" - "Nu" - "Dar nu te apasă acest lucru?" - "Nu" - "Dar măcar tu ai vrea să fii căit?" - "Eventual". Există o uşă, mereu trebuie căutată uşa pentru a intra cu iertarea. Şi atunci când nu se poate intra pe uşă, se intră pe fereastră: însă trebuie încercat mereu să se intre cu iertarea. Cu o iertare mărinimoasă; "să fie ultima dată, data viitoare nu te iert": nu, asta nu merge. Astăzi, îmi revine mie, la ora trei vine duhovnicul la mine! Şi un alt lucru: să ne gândim că Dumnezeu iartă din belşug. Am spus acest lucru anul trecut, dar vreau să-l repet: a fost un spectacol în urmă cu nişte ani despre fiul risipitor, ambientat în cultura actuală, unde tânărul povesteşte aventurile sale şi cum s-a îndepărtat de casă. Şi la sfârşit vorbeşte cu un prieten, căruia îi spune că simte nostalgie de tatăl şi vrea să se întoarcă acasă. Şi prietenul îl sfătuieşte să-i scrie tatălui, întrebându-l dacă vrea să-l primească din nou şi cerând, în caz afirmativ, să pună o batistă albă la o fereastră a casei: va fi semnalul că va fi primit. Spectacolul continuă şi, când tânărul se apropie de casă, o vede plină de batiste albe. Mesajul este acesta: belşugul. Dumnezeu nu spune: "Numai asta..."; spune: "Tot!". Este naiv Dumnezeu? Nu ştiu dacă este naiv, dar este abundent: iartă mereu mai mult, mereu! Am cunoscut buni duhovnici şi mereu duhovnicul bun ştie să ajungă acolo.

Iubiţi fraţi, ştiu că mâine, la sfârşitul Cursului, veţi avea o celebrare penitenţială. Acest lucru este bun şi semnificativ: a primi şi a celebra personal darul pe care suntem chemaţi să-l ducem fraţilor şi surorilor; a experimenta duioşia iubirii milostive a lui Dumnezeu. El nu încetează niciodată să ne demonstreze inima sa milostivă. El nu încetează niciodată să ierte. Noi suntem cei care încetăm să cerem iertare, dar el nu încetează niciodată.

Vă însoţesc cu rugăciunea şi îi mulţumesc Penitenţiariei pentru munca pe care o desfăşoară fără încetare în favoarea sacramentului Iertării. Şi vă invit să redescoperiţi, să aprofundaţi teologic şi să răspândiţi pastoral - şi în vederea Jubileului - acea lărgire naturală a milostivirii care sunt indulgenţele, după voinţa Tatălui ceresc de a ne avea mereu şi numai cu el, fie în această viaţă, fie în viaţa veşnică.

Mulţumesc pentru angajarea voastră zilnică şi pentru fluviile de milostivire pe care, ca nişte canale umile, le revărsaţi şi le veţi revărsa în lume, pentru a stinge incendiile răului şi a aprinde focul Duhului Sfânt. Vă binecuvântez pe toţi din inimă. Şi vă cer, cu rugăminte, să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 223.