© Vatican Media

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 15 martie 2023

Cateheze. Pasiunea pentru evanghelizare: zelul apostolic al credinciosului. 7. Conciliul Vatican II. 2. A fi apostoli într-o Biserică apostolică

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Continuăm catehezele despre pasiunea de a evangheliza: nu numai asupra lui "a evangheliza", ci asupra pasiunii de a evangheliza şi, la şcoala Conciliului Vatican II, încercăm să înţelegem mai bine ce anume înseamnă a fi "apostoli" astăzi. Cuvântul "apostol" ne readuce în minte grupul celor doisprezece discipoli aleşi de Isus. Uneori numim "apostol" pe vreun sfânt, sau mai în general pe episcopi: sunt apostoli, pentru că merg în numele lui Isus. Dar suntem conştienţi că faptul de a fi apostoli se referă la fiecare creştin? Suntem conştienţi că se referă la fiecare dintre noi? De fapt, suntem chemaţi să fim apostoli - adică trimişi - într-o Biserică pe care în Crez o mărturisim ca apostolică.

Aşadar, ce înseamnă a fi apostoli? Înseamnă a fi trimis pentru o misiune. Este exemplar şi de bază evenimentul în care Cristos Înviat îi trimite pe apostolii săi în lume, transmiţându-le puterea pe care el însuşi a primit-o de la Tatăl şi dăruindu-li-l pe Duhul său. Citim în Evanghelia lui Ioan: "Isus le-a zis din nou: «Pace vouă! Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi». Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: «Primiţi pe Duhul Sfânt»" (In 20,21-22).

Un alt aspect fundamental al faptului de a fi apostol este vocaţia, şi anume chemarea. Aşa a fost încă de la început, când Domnul Isus "i-a chemat pe cei pe care i-a voit el, iar ei au venit la el" (Mc 3,13). I-a constituit ca grup, atribuindu-le titlul de "apostoli", pentru ca să fie cu el şi pentru a-i trimite în misiune (cf. Mc 3,14; Mt 10,1-42). Sfântul Paul în scrisorile sale se prezintă astfel: "Paul, chemat să fie apostol", adică trimis (1Cor 1,1), de asemenea: "Paul, slujitor al lui Cristos Isus, chemat să fie apostol, ales ca să vestească evanghelia lui Dumnezeu" (Rom 1,1). Şi insistă asupra faptului de a fi "apostol, nu din partea oamenilor, nici prin mijlocirea vreunui om, ci prin Isus Cristos şi Dumnezeu Tatăl, care l-a înviat din morţi" (Gal 1,1); Dumnezeu l-a chemat încă din sânul mamei sale pentru a vesti evanghelia în mijlocul neamurilor (cf. Gal 1,15-16).

Experienţa celor doisprezece apostoli şi mărturia lui Paul ne interpelează şi pe noi astăzi. Ne invită să verificăm atitudinile noastre, să verificăm alegerile noastre, deciziile noastre, pe baza acestor puncte ferme: totul depinde de o chemare gratuită a lui Dumnezeu; Dumnezeu ne alege şi pentru slujiri care uneori par să fie peste capacităţile noastre sau să nu corespundă aşteptărilor noastre; la chemarea primită ca dar gratuit trebuie să se răspundă gratuit.

Spune Conciliul: "Vocaţia creştină [...] este prin natura sa şi vocaţie la apostolat" (Decretul Apostolicam actuositatem [AA], 2). Este vorba de o chemare care este comună, "este comună tuturor demnitatea membrilor datorită renaşterii lor în Cristos; este comun harul înfierii, comună chemarea la desăvârşire; una este mântuirea, una este speranţa, neîmpărţită este iubirea" (LG, 32).

Este o chemare care se referă fie la cei care au primit sacramentul Preoţiei, fie la persoanele consacrate, fie la fiecare credincios laic, bărbat sau femeie, este o chemare pentru toţi. Tu, comoara pe care ai primit-o cu vocaţia ta creştină, eşti constrâns s-o dai: este dinamicitatea vocaţiei, este dinamicitatea vieţii. Este o chemare care abilitează la desfăşurarea propriei misiuni apostolice în mod activ şi creativ, în sânul unei Biserici în care "slujirile sunt diferite, dar misiunea este unică. Cristos le-a încredinţat apostolilor şi urmaşilor lor îndatorirea de a învăţa, de a sfinţi şi de a conduce în numele său şi cu puterea sa. Însă laicii: voi toţi; majoritatea dintre voi sunteţi laici. Şi laicii, făcuţi părtaşi, în modul lor propriu, la funcţia preoţească, profetică şi împărătească a lui Cristos, îşi exercită partea lor din misiunea încredinţată întregului popor creştin în Biserică şi în lume" (AA, 2).

În acest cadru, cum înţelege Conciliul colaborarea laicatului cu ierarhia? Cum înţelege asta? Este vorba de o simplă adaptare strategică la noile situaţii care vin? Nicidecum, nimic: există ceva mai mult, ceva ce depăşeşte contingenţele momentului şi menţine o proprie valoare a sa şi pentru noi. Biserica este aşa, este apostolică.

În cadrul unităţii misiunii, diversitatea carismelor şi a slujirilor nu trebuie să dea loc, în cadrul corpului eclezial, la categorii privilegiate: aici nu există o promovare, şi atunci când tu concepi viaţa creştină ca o promovare, că acela care este deasupra comandă peste alţii pentru că a reuşit să se caţăre, acesta nu este creştinism. Acesta este păgânism pur. Vocaţia creştină nu este o promovare pentru a merge în sus, nu! Este altceva. Şi există un lucru mare pentru că "deşi unii, din voinţa lui Cristos, sunt puşi învăţători, împărţitori ai tainelor şi păstori pentru alţii, există totuşi între toţi o adevărată egalitate în privinţa demnităţii şi acţiunii comune tuturor credincioşilor pentru zidirea trupului lui Cristos" (LG, 32). Cine are mai multă demnitate, în Biserică: episcopul, preotul? Nu... toţi suntem creştini în slujirea celorlalţi. Cine este mai important, în Biserică: sora sau persoana obişnuită, botezată, copilul, episcopul...? Toţi sunt egali, suntem egali şi când una dintre părţi se crede mai importantă decât ceilalţi şi un pic îşi ridică nasul, greşeşte. Aceea nu este vocaţia lui Isus. Vocaţia pe care Isus o dă, tuturor - dar şi celor care par să fie puşi în locuri mai înalte - este slujirea, a-i sluji pe ceilalţi, a te umili. Dacă tu găseşti o persoană care în Biserică are o vocaţie mai înaltă şi tu o vezi vanitoasă, tu vei spune: "Sărăcuţul"; roagă-te pentru el deoarece nu a înţeles ce este vocaţia lui Dumnezeu. Vocaţia lui Dumnezeu este adoraţie adusă Tatălui, iubire adusă comunităţii şi slujire. Asta înseamnă a fi apostoli, asta este mărturia apostolilor.

Problema egalităţii în demnitate ne cere să regândim atâtea aspecte ale relaţiilor noastre, care sunt decisive pentru evanghelizare. De exemplu, suntem conştienţi de faptul că noi cu vorbele noastre putem leza demnitatea persoanelor, ruinând astfel relaţiile în cadrul Bisericii? În timp ce noi încercăm să dialogăm cu lumea, ştim să dialogăm şi între noi cei care credem? Sau în parohie unul este împotriva altuia, unul vorbeşte rău despre altul pentru a se căţăra mai mult? Ştim să ascultăm pentru a înţelege motivaţiile celuilalt, sau ne impunem, eventual cu vorbe silenţioase? A asculta, a ne umili, a fi în slujirea celorlalţi: asta înseamnă a sluji, asta înseamnă a fi creştin, asta înseamnă a fi apostol.

Iubiţi fraţi şi surori, să nu ne temem să ne punem aceste întrebări. Să fugim de vanitate, de vanitatea locurilor. Aceste cuvinte ne pot ajuta să verificăm modul în care trăim vocaţia noastră baptismală, cum trăim modul nostru de a fi apostoli într-o Biserică apostolică, ce este în slujirea celorlalţi.

_______________

Sunt aproape de populaţiile din Malawi, lovite în zilele trecute de un ciclon foarte puternic. Mă rog pentru răposaţi, răniţi, evacuaţi. Domnul să susţină familiile şi comunităţile mai încercate de această calamitate.

Şi mă gândesc la surorile ortodoxe din Lavra din Kiev: cer părţilor aflate în război să respecte locurile religioase. Surorile consacrate, persoanele consacrate rugăciunii - fie ele de orice confesiune - sunt în sprijinirea poporului lui Dumnezeu.

În cele din urmă, gândurile mele se îndreaptă, ca de obicei, către tineri, bolnavi, bătrâni şi tineri căsătoriţi. Vă îndemn pe toţi să vă continuaţi cu dăruire drumul din Postul Mare, încredinţându-vă protecţiei constante a Mariei. Ei, Mângâietoare a celor suferinzi şi Regină a păcii, îi încredinţăm şi poporului chinuit al Ucrainei.

Tuturor, binecuvântarea mea.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 214.