|
1. Cum începem discernământul? Unul din exemplele cele mai instructive ni-l oferă Sfântul Ignațiu de Loyola, cu un episod decisiv din viața sa. Ignațiu se află acasă convalescent, după ce a fost rănit în bătălie la un picior. Pentru a alunga plictiseala cere ceva de citit. El iubea relatările cavalerești, dar din păcate în casă se găsesc numai vieți de sfinți. Un pic cu neplăcere se adaptează, dar în cursul lecturii începe să descopere o altă lume, o lume care-l cucerește și pare în concurență cu aceea a cavalerilor. Este fascinat de figurile Sfântului Francisc și Sfântului Dominic și simte dorința de a-i imita. Dar și lumea cavalerească mai continuă să exercite fascinația sa asupra lui. Și astfel simte înăuntrul său această alternanță de gânduri, cele cavalerești și cele ale sfinților, care par să se echivaleze. În această experiență putem observa mai ales două aspecte. Primul este timpul: adică gândurile lumii la început sunt atrăgătoare, dar apoi pierd smalțul și lasă goi, nemulțumiți, te lasă așa, un lucru gol. Dimpotrivă, gândurile lui Dumnezeu trezesc mai întâi o anumită rezistență - "Dar acest lucru plictisitor al sfinților nu-l voi citi", dar când sunt primite aduc o pace necunoscută, care durează mult timp. În acel episod faimos al celor două sentimente pe care le avea Ignațiu, unul când citea lucrurile cavalerilor și celălalt când citea viața sfinților, putem recunoaște un alt aspect important al discernământului, pe care l-am menționat deja data trecută. Există o aparentă cazualitate în evenimentele vieții: totul pare să se nască dintr-un banal contratimp: nu erai cărți cu cavaleri, ci numai vieți de sfinți. Însă un contratimp care cuprinde o posibilă cotitură. Numai după un pic de timp Ignațiu își va da seama de asta, și în acel moment îi va dedica toată atenția sa. Ascultați bine: Dumnezeu lucrează prin evenimente neprogramabile aceea din întâmplare, ci din întâmplare mi s-a întâmplat asta, din întâmplare am întâlnit această persoană, din întâmplare am văzut acest film, nu era programat, dar Dumnezeu lucrează prin evenimente neprogramabile, și chiar în contratimpi: "Dar eu trebuia să fac o plimbare și am avut o problemă la picioare, nu pot...". Contratimp: ce îți spune Dumnezeu? Ce îți spune viața acolo? Am văzut asta și într-un text din Evanghelia lui Matei: un om care ară un ogor găsește din întâmplare o comoară îngropată. O situație total neașteptată. Dar ceea ce este important este că o recunoaște ca norocul din viața sa și decide în consecință: vinde tot și cumpără ogorul acela (cf. 13,44). Dar există un lucru de a discerne, cum reacționez eu în fața lucrurilor neașteptate. A vedea ce se întâmplă când trăim lucruri pe care nu le așteptăm și acolo învățăm să cunoaștem inima noastră cum se mișcă. Discernământul este ajutorul de recunoscut semnalele cu care Domnul se lasă întâlnit în situațiile neprevăzute, chiar neplăcute, așa cum a fost pentru Ignațiu rana la picior. Din ele se poate naște o întâlnire care schimbă viața, pentru totdeauna, ca în cazul lui Ignațiu. Se poate naște un lucru care te face mai bun pe cale sau mai rău nu știu, dar a fi atenți și firul conducător mai frumos este dat de lucrurile neașteptate: "Cum mă mișc în fața acestui lucru?". Domnul să ne ajute să auzim inima noastră și să vedem când el este cel care acționează și când nu este el și este un alt lucru. 2. Rugăciunea Rugăciunea este un ajutor indispensabil pentru discernământul spiritual, mai ales atunci când implică afectele, permițând să ne adresăm lui Dumnezeu cu simplitate și familiaritate, așa cum se vorbește unui prieten. Înseamnă a ști să mergem dincolo de gânduri, să intrăm în intimitate cu Domnul, cu o spontaneitate afectuoasă. Secretul vieții sfinților este familiaritatea și destăinuirea cu Dumnezeu, care crește în ei și face tot mai ușor să recunoască ceea ce este plăcut lui. Rugăciunea adevărată este familiaritate și destăinuire cu Dumnezeu. Nu înseamnă a recita rugăciuni ca un papagal, bla bla bla, nu. Adevărata rugăciune este această spontaneitate și afect cu Domnul. Această familiaritate învinge frica sau îndoiala că voința sa nu este pentru binele nostru, o ispită care uneori străbate gândurile noastre și face inima neliniștită și nesigură sau chiar amară. Nu suntem numai rațiune, nu suntem mașini, nu este suficient a primi instrucțiuni pentru a le urma: obstacolele, ca și ajutoarele, de a ne decide pentru Domnul sunt mai ales afective, ale inimii. A discerne ce se întâmplă în noi nu este ușor, pentru că aparențele înșală, dar familiaritatea cu Dumnezeu poate rezolva în mod suav îndoieli și temeri, făcând viața noastră tot mai receptivă la "lumina sa gentilă", conform expresiei frumoase a Sfântului John Henry Newman. Sfinții strălucesc de lumină reflectată și arată în gesturile simple ale zilei lor prezența iubitoare a lui Dumnezeu, care face posibil imposibilul. Se spune că doi soți care au trăit împreună mult timp iubindu-se ajung să se asemene. Ceva asemănător se poate spune despre rugăciunea afectivă: în mod treptat, dar eficace ne face tot mai capabili să recunoaștem ceea ce contează prin natură, ca și ceva care izvorăște din adâncul ființei noastre. A sta în rugăciune nu înseamnă a spune cuvinte, cuvinte, nu; a sta în rugăciune înseamnă a ne deschide inima lui Isus, a ne apropia de Isus, a lăsa ca Isus să intre în inima mea și să ne facă să simțim prezența sa. Și acolo putem discerne când este Isus și când suntem noi cu gândurile noastre, de atâtea ori departe de ceea ce vrea Isus. Să cerem acest har: să trăim o relație de prietenie cu Domnul, așa cum un prieten îi vorbește prietenului (cf. Sf. Ignațiu de Loyola, Exerciții spirituale, 53). 3. Parolele inimii La baza îndoielilor spirituale și a crizelor vocaționale se află adesea un dialog insuficient între viața religioasă și dimensiunea noastră umană, cognitivă și afectivă. Un autor de spiritualitate afirma că multe dificultăți despre tema discernământului fac trimitere la probleme de alt gen, care trebuie recunoscute și explorate. Așa scrie acest autor: "Am ajuns la convingerea că obstacolul cel mai mare în calea discernământului adevărat (și a unei adevărate creșteri în rugăciune) nu este natura intangibilă a lui Dumnezeu, ci faptul că nu ne cunoaștem suficient pe noi înșine și nu vrem nici măcar să ne cunoaștem cum suntem cu adevărat. Aproape noi toți ne ascundem în spatele unei măști, nu numai în fața altora, ci și atunci când ne privim în oglindă" (Th. Green, Il grano e la zizzania [Grâul și neghina], Roma 1992, 25). Uitarea prezenței lui Dumnezeu în viața noastră merge în același pas cu ignoranța despre noi înșine - a-l ignora pe Dumnezeu și a ne ignora pe noi -, ignoranță despre caracteristicile personalității noastre și despre dorințele noastre mai profunde. Trăind în era informaticii, știm cât de important este a cunoaște parolele (password) pentru a putea intra în programele unde se află informațiile mai personale și prețioase. Dar și viața spirituală are "parolele" sale: există cuvinte care ating inima pentru că fac trimitere la ceea ce ne face mai sensibili. Ispititorul, adică diavolul, cunoaște bine aceste cuvinte-cheie și este important ca să le cunoaștem și noi, pentru a nu ne afla acolo unde nu am vrea. Ispita nu sugerează în mod necesar lucruri rele, ci adesea lucruri dezordonate, prezentate cu o importanță excesivă. În acest mod ne hipnotizează cu atracția pe care aceste lucruri o trezesc în noi, lucruri frumoase, dar iluzorii, care nu pot menține ceea ce promit, și astfel ne lasă la sfârșit cu un sentiment de gol și de tristețe. Acel sentiment de gol și tristețe este un semnal că am luat-o pe un drum care nu era corect, care ne-a dezorientat. De exemplu, pot să fie titlul de studiu, cariera, relațiile, toate lucruri lăudabile în sine, dar față de care, dacă nu suntem liberi, riscăm să nutrim așteptări ireale, ca de exemplu confirmarea valorii noastre. Tu, de exemplu, când te gândești la un studiu pe care-l faci, tu îl gândești numai pentru a te promova pe tine însuți, pentru interesul tău, sau și pentru a sluji comunitatea? Acolo, se poate vedea care este intenționalitatea fiecăruia dintre noi. Din această înțelegere greșită derivă adesea suferințele mai mari, pentru că niciunul din lucrurile acelea nu poate fi garanția demnității noastre. Pentru aceasta, iubiți frați și surori, este important să ne cunoaștem, să cunoaștem parolele inimii noastre, lucrurile de care suntem mai sensibili, pentru a ne proteja de cel care se prezintă cu cuvinte convingătoare pentru a ne manipula, dar și pentru a recunoaște ceea ce este într-adevăr important pentru noi, distingându-l de modele momentului sau de sloganuri senzaționale și superficiale. De atâtea ori ceea ce se spune la un program de televiziune, în vreo publicitate care se face, ne atinge inima și ne face să mergem în acea parte fără libertate. Fiți atenți la asta: sunt liber sau mă las dus la sentimentele de moment, sau la provocările de moment? 4. Dorința De fapt, discernământul este o formă de căutare, iar căutarea se naște mereu din ceva care ne lipsește, dar pe care într-un fel îl cunoaștem, avem flerul. De ce gen este această cunoaștere? Maeștrii spirituali o indică prin termenul "dorință", care, la rădăcină, este o nostalgie de plinătate care nu găsește niciodată ascultare deplină, și este semnul prezenței lui Dumnezeu în noi. Dorința nu este voința de moment, nu. Cuvântul italian (desiderio) vine de la un termen latin foarte frumos, acest lucru este curios: de-sidus, literalmente "lipsa stelei", dorința este o lipsă a stelei, lipsă a punctului de referință care orientează drumul vieții; ea evocă o suferință, o carență, și în același timp o tensiune pentru a ajunge la binele care ne lipsește. Așadar, dorința este busola pentru a înțelege unde mă aflu și încotro merg, ba chiar este busola pentru a înțelege dacă stau pe loc sau merg, o persoană care nu dorește niciodată este o persoană oprită, probabil bolnavă, aproape moartă. Este busola dacă eu merg sau dacă eu mă opresc. Și cum este posibil de recunoscut asta? Să ne gândim, o dorință sinceră știe să atingă în profunzime coardele ființei noastre, pentru aceasta nu se stinge în fața dificultăților sau a contratimpilor. Este ca atunci când ne este sete: dacă nu găsim de băut, nu renunțăm din această cauză, dimpotrivă, căutarea ocupă tot mai mult gândurile noastre și acțiunile noastre, până când devenim dispuși la orice sacrificiu pentru a o putea potoli, aproape obsedat. Obstacolele și insuccesele nu sufocă dorința, nu, dimpotrivă o fac și mai vie în noi. Spre deosebire de voința sau de emoția de moment, dorința durează în timp, un timp chiar lung, și tinde să se concretizeze. De exemplu, dacă un tânăr dorește să devină medic, va trebui să întreprindă un parcurs de studii și de muncă ce va ocupa câțiva ani din viața sa, prin urmare va trebui să pună limite, aș spune niște "nu"-uri, înainte de toate altor parcursuri de studiu, dar și la posibile distracții și distrageri, în special în momentele de studiu mai intens. Însă, dorința de a da o direcție vieții sale și de a ajunge la acea țintă - să ajungă medic era exemplul - îi permite să depășească aceste dificultăți. Dacă Domnul ne-ar adresa nouă, astăzi, de exemplu, oricăruia dintre noi, întrebarea pe care a pus-o orbului din Ierihon: "Ce vrei să fac pentru tine?" (Mc 10,51) - să ne gândim că Domnul întreabă asta astăzi pe fiecare dintre noi: "Ce vrei să fac pentru tine?" -, ce am răspunde? Probabil, am putea în sfârșit să-i cerem să ne ajute că cunoaștem dorința profundă de el, pe care însuși Dumnezeu a pus-o în inima noastră: "Doamne, eu să cunosc dorințele mele, să fiu o femeie, un bărbat cu dorințe mari", probabil că Domnul ne va da forța de a concretiza asta. Este un har imens, la baza tuturor celorlalte: a-i permite Domnului ca în evanghelie să facă minuni pentru noi: "Dă-ne dorința și fă-o să crească, Doamne!" 5. Cartea vieții mele A cunoaște propria istorie de viață este un ingredient - să spunem așa - indispensabil pentru discernământ. Viața noastră este "cartea" cea mai prețioasă care ne-a fost încredințată, o carte pe care din păcate mulți nu o citesc, sau fac asta prea târziu, înainte de a muri. Și totuși, chiar în acea carte se află ceea ce se caută în mod inutil pe alte căi. Sfântul Augustin, un mare căutător al adevărului, a înțeles asta tocmai recitind viața sa, observând în ea pașii tăcuți și discreți, dar incisivi, ai prezenței Domnului. La sfârșitul acestui parcurs va observa cu uimire: "Tu erai înăuntrul meu, iar eu afară. Și acolo te căutam. Diform, mă aruncam asupra formelor frumoase ale creaturilor tale. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine" (Confesiuni X, 27.38). De aici invitația sa de a cultiva viața interioară pentru a găsi ceea ce se caută: "Reintră în tine însuți. În omul interior locuiește adevărul" (Adevărata religie, XXXIX, 72). Aceasta este o invitație pe care eu v-aș face-o vouă tuturor, o fac și mie însumi: "Reintră în tine însuși. Citește viața ta. Citește-te înăuntru, cum a fost parcursul tău. Cu seninătate. Reintră în tine însuți". A ne obișnui să recitim propria viață educă privirea, o ascute, permite să observăm micile minuni pe care bunul Dumnezeu le face pentru noi în fiecare zi. Când ne concentrăm, observăm alte direcții posibile care întăresc gustul interior, pacea și creativitatea. Mai ales ne face mai liberi de stereotipurile toxice. În mod înțelept s-a spus că omul care nu cunoaște propriul trecut este condamnat să-l repete. Este curios: dacă noi nu cunoaștem drumul parcurs, trecutul, îl repetăm mereu, suntem circulari. Persoana care merge în cerc nu merge înainte niciodată, nu există o cale, este precum câinele care-și mușcă propria coadă, merge mereu așa, și repetă lucrurile. Putem să ne întrebăm: eu am povestit vreodată cuiva viața mea? Aceasta este o experiență frumoasă a logodnicilor, care atunci când sunt serioși povestesc propria viață... Este vorba de una din formele de comunicare cele mai frumoase și intime, a povesti propria viață. Ea permite să se descopere lucruri necunoscute până în acel moment, mici și simple, dar, așa cum spune evanghelia, tocmai din lucrurile mici se nasc lucrurile mari (cf. Lc 16,10). Oficiul pentru Cateheză * * * Cateheze: Arta discernământului și Ingredientele discernământului spiritual (prezentări powerpoint) lecturi: 207.
|
|
Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS) tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro design și conținut copyright 2001-2024 * * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat |