Spiritualitatea Postului Mare între Biblie, liturgie şi tradiţie

Un drum cu destinaţia paradis

Unul dintre riturile antice care însoţea începutul Postului Mare îl avea pe episcopul care îi lăsa pe penitenţii publici să plece şi îi invita să iasă din biserică. Era pentru ei ocazia de a începe drumul penitenţial care avea să-i ducă, în dimineaţa de Joia Sfântă, la reconciliere. În unele regiuni, era tradiţie să se însoţească această trimitere cu înmânarea unei lumânări aprinse în afară de impunerea cenuşii şi a ciliciului. Acea flacără era îmbrăcată cu o semnificaţie simbolică deosebită pentru ei şi pentru toată Biserica.

Honoriu d'Autun, martor şi comentator al liturgiei la sfârşitul secolului al XI-lea şi începutul secolului al XII-lea, scrie că "ziua în care primim cenuşa pe cap ne face să comemorăm ziua expulzării noastre din paradis. Pentru a ne putea întoarce, facem pocăinţa noastră «în cenuşă şi ciliciu»" (Gemma animae). Dacă astăzi liturgia ne dă posibilitatea de a însoţi ritul şi cu formula "Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!", vechile cărţi liturgice mărturisesc numai acel memento puternic: "Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!". Cuvinte pe care ritul le ia chiar din Scriptură şi din relatarea alungării lui Adam şi a Evei din paradis (Gen 3,19). Acel text întemeia şi "alungarea" penitenţilor din catedrală. Ciliciul, adică o haină din ţesătură aspră, simboliza tunica de piele cu care Dumnezeu i-a îmbrăcat pe primii oameni şi trebuia să amintească omului fragilitatea sa şi asprimea vieţii. Cenuşa era alegorie a umilinţei pocăinţei capabile să devină binecuvântare pentru pământ, imagine a liberului arbitru. Dacă Dumnezeu a blestemat pământul pe care omul merge făcând să dea numai de "spini şi mărăcini" (Gen 3,18), această liturgie avea forţa de a-l face pe om să cultive roade de adevărată convertire în pământul alegerilor sale. Unii autori vorbesc chiar de o binecuvântare a liberului arbitru, prin umilinţă.

Şi lumânarea aprinsă, pe care o primeau împreună cu cenuşa şi ciliciul, ce simboliza? "Dumnezeu "l-a izgonit pe om şi a pus să stea la răsăritul grădinii Eden heruvimii şi sabia de foc rotitoare, ca să păzească drumul spre pomul vieţii" (Gen 3,25). Acea sabie de foc, care păzea accesul la paradis, era încredinţată simbolic fiecărui penitent. Era o urmă pentru a găsi acea poartă între omenire şi pomul vieţii. Semnul era încredinţat celui care a căzut în păcat şi dorea reconcilierea, dar constituia, de fapt, o cateheză vizibilă pentru toţi. Invitaţia de a trăi un timp penitenţial nu era rezervată numai acestor bărbaţi şi femei, ci întreaga Biserică începea, în miercurea aceea, postul său solemn. Şi conştiinţa roadelor sale era şi cântată: Paradisi portas aperuit nobis jejunii tempus ("Timpul postului ne deschide porţile paradisului"). Aşa începea unul dintre responsoriile din prima duminică din Postul Mare care are ecou astăzi în prefaţa a IV-a pentru acest timp liturgic: "Prin post şi înfrânare ne ajuţi să învingem pornirile rele, ne ridici mintea spre cele cereşti, ne întăreşti sufletul în virtute şi ne dăruieşti veşnică răsplată, prin Domnul nostru Isus Cristos".

Victorie şi răsplată fac trimitere la domeniul lexical al luptei, altă cheie de lectură cu care să înţelegem Postul Mare. Una dintre imaginile care apar pentru a vorbi despre asta, prezentă şi în rugăciunea zilei din Miercurea Cenuşii, este militia christiana: o bătălie a creştinilor, cu armele pocăinţei, împotriva duşmanului prin excelenţă, diavolul. Este interesant cum cântecul este descris drept confortativum şi este capabil să întrupeze cuvintele lui Isaia: "În seninătate şi în încredere va fi puterea voastră" (30,15). Pentru ca omul să nu dispere, ci dimpotrivă, ascultând un cuvânt cântat de speranţă, să devină puternic, liturghia din prima duminică din Postul Mare se deschide cu cuvintele psalmului: "Când el mă va chema, eu îi voi răspunde, voi fi alături de el în strâmtorare. Îl voi elibera şi-l voi cinsti. Îi voi dărui viaţă lungă şi îi voi arăta mântuirea mea" (91,15-16). Un verset de intrare care este cântare a unei promisiuni care răsună deja de Paşte şi este garanţie de ajutor, mântuire şi răsplată viitoare. Începutul său dădea numele acelei întregi zile liturgice numită, întocmai, Invocabit. Dar această protecţie în timpul postului apărea şi mai evidentă în cântările de după lectură: gradual şi segment. Ambele creau o meditaţie, în cântare, asupra textului din psalmul 91 şi pregăteau pentru ascultarea evangheliei. Fidelitatea Domnului faţă de promisiunile sale - cântată în Angelis suis Deus mandavit de te ("Dumnezeu i-a trimis pe îngerii săi la tine", Ps 91,11) şi în Qui habitat in adiutorio Altissimi ("Cel care locuieşte în adăpostul Celui Preaînalt", Ps 91,1) - era proclamată, ca împlinită, în încheierea pericopei ispitirilor lui Isus pe care şi astăzi, în prima duminică din Postul Mare, o ascultăm: "Atunci, diavolul l-a lăsat. Şi iată că se apropiau îngeri şi îi slujeau" (Mt 4,11).

Postul Mare, atât în secolele trecute, cât şi astăzi, continuă să fie "timpul potrivit" (2Cor 6,2) pentru a porni la drum şi a bate la porţile paradisului. Puterea noastră va fi în certitudinea că Cristos le-a deschis larg pentru noi. Nu ne rămâne decât să le dorim şi să le căutăm deja în viaţa de fiecare zi cu acea speranţă sigură care luminează cuvintele Sfântului Petru Crisologul: "Ceea ce cere rugăciunea, postul imploră, milostivirea primeşte. Aceste trei lucruri, rugăciunea, postul, milostivirea, sunt un singur lucru şi primesc viaţa unul de la celălalt". Şi, pentru noi, sunt calea spre paradis: fericire veşnică.

(După L'Osservatore Romano, 22 februarie 2023)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 392.