Anul pastoral
2024‑2025

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Imitațiunea lui Cristos


la fiecare click
o altă meditație


 VIAȚA DIECEZEI 

Față în față cu cardinalul Gianfranco Ravasi

Iubirea față de cuvânt ca o căutare a punctelor de lumină în ceața lumii

de Andrea Monda

Întâlnirea cu cardinalul Gianfranco Ravasi în primele zile ale anului având încă asupra noastră senzațiile înmormântării lui Benedict al XVI-lea, în Piața "Sfântul Petru" în acea zi de 5 ianuarie învăluită în ceață, și tocmai ceața este imaginea care ne însoțește de-a lungul conversației noastre care pornește de la moștenirea pontificatului lui Joseph Ratzinger cu referință deosebită la Curtea Neamurilor, locul dialogului cu necredincioșii. Îl întreb pe cardinal care sunt dificultățile astăzi pentru acel dialog, dat fiind că pare depășită confruntarea între credincioși și necredincioși de o apatie generalizată cu privire la fenomenul religios.

Lumea mai mult decât "împotriva lui Dumnezeu" pare că a învățat să trăiască "fără Dumnezeu". Care este curtea pentru cei "indiferenți"?

Acesta este nodul, problema fundamentală pe care am pus-o și recent la Curtea Neamurilor (dat fiind că mi-a cerut cardinalul Tolentino să continui să colaborez la ea): problema fundamentală, astăzi, este tocmai aceasta a indiferenței. Este greu de a găsi interlocutori, fie în domeniul credinciosului autentic, format, care să aibă o viziune, fie de cealaltă parte a ateului care să nege în mod coerent și conștient, ca Nietzsche sau ca Marx. Atmosfera este aceea a unui soi de ceață (și aici se pun atâtea alte probleme, și de tip moral) motiv pentru care cu greu se caută și se găsește; este ca și cum am sta în fața unui zid de cauciuc și este greu cu teme ca acelea despre Dumnezeu sau despre valori, transcendența... să se facă o provocare care să trezească o reacție. Despre aceasta am vorbit cu ceva timp în urmă cu Charles Taylor, filozoful canadian mare studios al secularizării. Problema este acum aceea de a încerca să se solicite câteva întrebări deoarece, cred eu, calea principală este aceea a provocării prin întrebare. Una din următoarele Curți pe care le vom face va fi la Milano și va trata tema tăcerii, care pare la prima vedere o temă probabil slabă, legată de dimensiunea mistică și contemplativă, și totuși s-a revelat o temă capabilă să stimuleze interesul și întrebările autentice. Cred că este mereu important a avea "instrumentarul" corect, care este apoi tot cel evanghelic, pentru că textele Evangheliei sunt cele care permit mai mult provocarea, un acces incisiv la celălalt, ca un soi de "pinten". Pe de altă parte încă sunt convins că, așa cum spunea Pascal, "omul îl depășește infinit pe om", motiv pentru care întrebarea locuiește mereu în inima omului. Îmi vine în minte imaginea dintr-o poezie a lui Brecht: "Sunt așezat la marginile drumului, șoferul schimbă direcția, eu nu știu de unde vin, nici unde merg. Și atunci pentru ce aștept cu atâta nerăbdare schimbarea direcției?", care după aceea amintește întrebarea lui Pavese: "Nu ne-a fost promis nimic, atunci pentru ce așteptăm?". Aici trebuie să ne întoarcem, la întrebare, aici trebuie să muncim, și la nivelul evanghelizării. Cateheza însăși simte de mulți ani o puternică scădere de tensiune, și atunci probabil că trebuie să se insiste asupra unor elemente care rămân încă fundamentale: sensul radical al ființei și al existenței.

Să vorbim iarăși despre acea "ceață" care învăluie lumea străbătută de indiferență, iar discuția alunecă în mod inevitabil asupra problemelor de tip etic.

Înainte de toate este necesar să facem referință la o problemă prealabilă, legată de tema naturii. Nu mai există un concept de natură umană împărtășit. Odinioară era clar: agere sequitur esse, ontologia precedă deontologia, știm cum suntem, deci acționăm în consecință. Însuși Kant care mută accentul pe Eu, pe subiectiv, vorbește fie despre "legea morală dinăuntrul meu", fie despre "cerul înstelat deasupra mea", adică există două obiectivități, cea interioară și cea din exteriorul meu. Toate acestea astăzi nu mai există, pentru aceasta eu propune să ne întoarcem la o definiție a ființei umane pornind de la conceptul de "relație". Cum spune filozoful francez J. L. Nancy: de la Ego sum trebuie să trecem la Ego cum. Deci relația, care este apoi una din componentele fundamentale și ale ființei umane în lumea digitală. Comunicarea între umani în Rețea este chestiune foarte problematică, foarte bogată pe de o parte, dramatică pe de altă parte. Cred că este urgent a reconsidera toată problema relației în acest nou context reafirmând iarăși elementul capital al iubirii și al relației, pentru că bine sau rău bărbații și femeile încă se îndrăgostesc. Relație care înseamnă și "trup", creștinismul este trupesc, dar relație înseamnă și "risc", pentru că, Rețeaua o demonstrează, unde există relație poate să fie și ură, violență, să ne gândim la fenomenul haters-ilor care populează web-ul.

Dumneavoastră ați fost printre primii care au intrat în divulgarea populară a cuvântului prin televiziune; ce amintire aveți din acea experiență?

A fost o experiență lungă, de 29 de ani, în cadrul unei televiziuni comerciale. Un cunoscut critic de televiziune a afirmat că importanța acelei transmisiuni se afla în faptul că în mod tendențial nu era "de televiziune", adică era provocatoare întrucât era făcut mai mult din cuvinte; imaginile erau puține, de context și tocmai această provocare a fost secretul succesului său. A fost ca și cum ar fi trezit o nostalgie de cuvânt într-un timp în care imaginea începea să triumfeze. Dar este și faptul că acel cuvânt pe care eu îl prezentam era cuvântul biblic, un cuvânt care demonstrează adevărul semnificației etimologice lui "cuvânt", care derivă de la "parabolă", deci ca atare presupune capacitatea de a crea imaginea. Din acest punct de vedere se poate spune că Isus cu parabolele făcea deja televiziune deoarece "arăta" relatările sale. Parabolele lui Isus sunt ca un soi de "scenariu" cu multe neprevăzute, să ne gândim la bunul samaritean... Biblia este în mod tendențial un limbaj simbolic și ca atare narativ.

Astăzi televizorul a lăsat spațiu Rețelei și social, și în acest caz dumneavoastră ați fost printre primii, și sunteți foarte activ pe Twitter. Însă nu există riscul simplificării excesive și pentru cuvântul lui Dumnezeu?

Riscul există. Social trăiesc desigur pe cuvânt, însă într-un anumit sens l-au trădat. Octavio Paz, medaliat mexican cu premiul Nobel, spunea că un popor începe să se corupă atunci când se corupe gramatica sa; corupția cuvântului este semnul crizei. Trebuie recunoscut că acest drum, față de cel principal al discursului articulat, este fără îndoială o pierdere, însă pe de altă parte există totuși mereu o valoare pozitivă, care se află în esențialitate: dacă reușești să spui cu claritate și cu puține cuvinte, dar incisive și decisive, ai o "dâră" mai mare în cadrul amintirii celui care ascultă. Experiența mea pe Twitter confirmă asta. În aceste ultime timpuri am schimbat ușor stilul cu care mă mișc pe Twitter, făcându-l întocmai mai interogativ. Înainte postam mai mult declarații sau comunicări, acum pun întrebări: de exemplu, recent am relatat care este "locul meu de suflet" când duminica merg prin Roma și a indicat unele locuri, de exemplu Extazul Sfintei Tereza al lui Bernini. Și am adăugat întrebarea: "Care este locul vostru de suflet?", și au venit 1500 de răspunsuri. Iată, întrebarea deschide la relație. Marshall McLuhan era convins că moderna comunicare era extensie a corpului uman (să ne gândim la telefon sau la televiziune). Acum s-a schimbat totul, atmosfera în care ne mișcăm, relația și limbajul nu mai sunt cele dinainte, avem o mare provocare: suntem cufundați într-un ocean, s-ar putea spune din nou într-o ceață, ceața bârfelor, în care trebuie să încercăm să navigăm fără a ne rătăci, fără a pierde umanul și nici cuvântul, gramatica umană. Trebuie să fim conștienți că trăim în acest ambient, că suntem neîntrerupt învăluiți de această atmosferă pe care n-o poți respira și nici n-o poți modifica decât cu o lucrare răbdătoare în interiorul ei, făcând să strălucească sămânța rodnică a cuvântului adevărat.

Așadar, să lăsăm bârfele și să ne întoarcem la cuvinte, cum se naște vocația dumneavoastră, deci dedicarea dumneavoastră pentru cuvântul lui Dumnezeu?

Există o experiență chiar la rădăcina vocației mele, un mic eveniment pe care l-aș defini primordial, pentru că mergem înapoi chiar la vremea când aveam patru ani și jumătate, și este o experiență despre care am clare în memorie imaginile, sunt acele "imagini irevocabile" despre care vorbea Mario Luzi, irevocabile prin frumusețe. Mă aflam cu o persoană de care am fost foarte legat, bunicul meu matern, Giovanni, și eram în sătucul mamei mele, Santa Maria Hoè (în provincia Lecco), unde stăteam vara în timpul războiului. Îmi amintesc că mergeam mereu împreună, după-amiaza mai târziu, pe o colină unde el se dedica la cultivarea viei și stăteam împreună. El vorbea din când în când. Ei bine, eu am în minte seara aceea, apusul, colina... în fața noastră o vale și în vale iată trecerea firului luminos al unui tren. Apoi s-a auzit șuieratul trenului care a rupt tăcerea. Stăteam acolo, împreună, și priveam scena, luminile trenului în crepuscul și ascultam sunetul acela. Acea experiență care mi-a creat un soi de tulburare m-a impresionat. Am elaborat-o în anii care au urmat și numai după aceea am înțeles ce era: conștiința limitei. Simțită în seara aceea pentru prima dată, era și o senzație tristă, impregnată întocmai de simțul limitei. O experiență, sfâșietoare și melancolică exact ca sunetul trenului în noapte, aceea a limitei lucrurilor. De acolo a început probabil în mine o căutare permanentă a unui punct ferm, a ceva stabil, ideea certitudinii, deci descoperirea adevărului care în mine s-a născut cam așa, din acea experiență foarte simplă în realitate.

... poate că pentru dumneavoastră copil, în acel moment la apus, punctul ferm era bunicul dumneavoastră...

Și aici intră persoana, adică prezența. Aceasta este și baza creștinismului, care este prezență. Și este interesant, eu cred, pentru că prezența lui Cristos înviat, este o prezență absentă, este o absență prezentă, pentru că dacă ar fi o prezență prezentă ar fi clară... De fapt, bunicul meu nu mi-a spus nimic în acel "moment", și toate acele senzații erau un lucru al meu, însă era acolo el și eu mi-l amintesc de el în acel moment.

Ce efecte a avut acel moment revelator?

Acel stimulent în căutarea adevărului, născut la patru ani, mă face să mă gândesc că tocmai pentru asta eu am iubit mult după aceea literatura greacă (cu adevărat mă gândeam să predau greacă). Unul din textele pe care le citez adesea despre tema adevărului este Fedru de Platon, când el vorbește despre vestita trăsură care aleargă pe câmpia adevărului: acea câmpie, toată acea lume de descoperit... pentru mine a devenit foarte repede lumea cărților. Îmi amintesc că deja la școala medie am reușit să citesc câțiva clasici ai literaturii pentru că era un editor, nu mai știu care era, care publica operele, de exemplu Crimă și pedeapsă, eliminând toate părțile de reflecție care erau cele mai importante și ținând numai relatarea. Deja astfel lectura era pentru mine modul de a urma acea dorință de a reuși să găsesc acel punct ferm. Pentru aceasta eu consider că acel moment a fost decisiv, nu numai pentru vocația mea, ci a fost decisiv și pentru credință și pentru cultură, adică a căuta mereu, fiind curios, să văd alte orizonturi, alte lecturi. Tema adevărului a devenit centrală încă de la acel eveniment din copilărie. Tradiția clasică, mă gândesc la Platon, prezintă adevărul drept ceva ce te precedă și te excedează. Care este deci misiunea principală pentru cultura greacă? Este căutarea adevărului. În Apologia, Socrate afirmă că "o viață fără căutare nu merită să fie trăită". Și tocmai căutarea este dimensiunea care se pierde în zilele noastre. Dumneavoastră vă imaginați un tânăr care astăzi face o căutare: scrie un cuvânt tematic într-un "motor de căutare" și găsește 20.000 de posibilități. Adică maximul ofertei de răspunsuri este mai important decât întrebarea. Și la sfârșit se optează pentru ceea ce este mai simplu și imediat.

Căutarea dumneavoastră s-a dezvoltat după aceea și prin vasta publicare de lucrări biblice. Printre multele cărți dedicate cuvântului, care este "cartea de suflet" a dumneavoastră? Aceea de care sunteți mai afecționat?

Acelea cu care sunt mai în sintonie, aș spune în simbioză, sunt cărțile din literatura sapiențială. Punctul de plecare sunt Psalmii, pentru că este curioasă prezența lor în Biblie, așa cum afirma Bonhoeffer, care se întreba cum de exista în cuvântul lui Dumnezeu o carte de rugăciuni care sunt cuvinte umane. Și răspunsul pe care-l dă și pe care-l dăm și noi este că Biblia nu este o colecție de teoreme teologice coborâte de sus, ci este un dialog, o istorie: Dumnezeu care se revelează și intră în dialog. Și Bonhoeffer adăuga că Psalmii sunt cuvintele, "inspirate", pe care Dumnezeu s-ar aștepta să le audă de la noi. Și de fapt acea carte, la sfârșit, este portretul persoanei umane. O carte care are diferite genuri literare, dar în mod esențial două sunt genurile fundamentale: implorarea și imnul. Omul fericit care cântă și omul disperat care plânge și care se adresează unui Altul. Așadar Psalmii ca punct de plecare. Al doilea nod capital al cercetării mele biblice a fost problema răului. Așadar cartea lui Iob, care a fost și primul meu comentariu științific, scris în 1978. Iob, răul și durerea, a fost și tema conversației pe care am făcut-o, cu puține ore înainte ca să devină papă, cu cardinalul Bergoglio. Ne-am întâlnit întâmplător, nu avusesem niciodată niciun contact direct anterior, singuri în sala Ducale, înainte de a intra în Capela Sixtină, pentru ultimul scrutin. Am început să vorbim și el mi-a spus: "Uitați-vă, eu vă cunosc bine de mult timp, ba chiar dumneavoastră eu vă datorez drepturi de autor, pentru că am făcut un curs despre Iob, depinzând de cartea dumneavoastră!". Și astfel, vorbind despre aceste teme, am întârziat, așa încât este adevărat că am fost chemați pentru că încă eram în afara Capelei Sixtine vorbind despre Iob. După Psalmi și Iob, este Qohelet care, pentru mine, este portretul omului contemporan, omul aflat în criză. Crede în Dumnezeu dar este un Dumnezeu care "este în ceruri și tu ești pe pământ, de aceea puține cuvinte" (cap. 5). Este criza înțelepciunii: omul experimentează că toate răspunsurile, optimiste, nu sunt suficiente. Și atunci caută plăcerea, spune și că se bucură de viață de șapte ori. Dar rămâne mereu "deșertăciunea", golul. Este o figură foarte asemănătoare cu țiparul, chiar dacă Iob era cel comparat de sfântul Ieronim cu țiparul. Și avea dreptate deoarece, cu cât îl "apeși" mai mult cu atât îți scapă din mână. De fapt, sunt convins că tema lui Iob nu este problema răului sau a durerii, ci problema despre Dumnezeu care izvorăște tocmai din misterul răului. Și apoi este a patra carte într-un fel la antipozi de Iob și de Qohelet, nu răul, ci Iubirea: Cântarea Cântărilor. Acestui text scurt am dedicat comentariul meu cel mai îndrăgit de mine din punct de vedere științific. Pentru că iubesc poezia și am regăsit-o fie în Iob fie în Cântarea Cântărilor. Este o broșură care are numai 1250 de cuvinte în ebraică pentru care am scris un comentariu de aproape o mie de pagini. Este poemul iubirii care, în contralumină, se revelează deja evanghelic depășind porunca de a-l iubi pe aproapele și ajungând la culmea exprimată de Cristos atunci când spune: "Nu există iubire mai mare ca aceea de a da viața pentru celălalt". De fapt, femeia cântă dăruirea reciprocă totală: "Iubitul meu este al meu și eu sunt a lui" (2,16).

Și atunci, dacă ar trebui să citați un text din Noul Testament pe care l-ați alege?

Pentru Noul Testament aș spune două texte în mod deosebit: Evanghelia lui Luca și Apocalipsul. Pentru primul motivele ar fi atâtea, dar mai ales pentru că intră în joc un element important pentru mine: estetica. A-l spune pe Dumnezeu în mod frumos. Laud și admir Evanghelia lui Marcu, însă parabolele exclusive din Luca sunt cele mai emoționante. Această dimensiune estetică aș vrea să intre mai mult și în Biserică, pentru că adesea avem triumful gustului rău, din păcate.

Al doilea, Apocalipsul, este un text un pic mai problematic mai ales la nivelul opiniei publice. Îl prețuiesc în fond pentru același motiv, dimensiunea estetică. Acest text, cu simbolismul său extraordinar, se revelează ca o palinodie numai pentru cor și orchestră. Și aici intră muzica, altă mare pasiune a mea. Și apoi îl iubesc pentru semnificația sa, pentru că nu este o carte de nenorociri. Este adevărat că în 20 de capitole arată tot răul prezent în istoria umană (dar al său este realism: a fost scris în perioada persecuțiilor), dar într-un fundal de speranță pentru că nu este reprezentarea sfârșitului lumii, ci a scopului său, așa cum atestă capitolele finale glorioase ale noului Ierusalim (cap. 21-22).

Suntem într-o fază de schimbări - și antropologice - radicale și mai ales foarte rapide. Dacă omul se schimbă, cum se schimbă cultura, ce este astăzi cultura?

Aceasta este problema de bază, chestiunea preliminară. De mult timp de acum sunt în criză mai ales două capitole fundamentale ale culturii: antropologia (natura umană) și limbajul. Cuvântul "cultură" este recent, născându-se în secolul al XVIII-lea în Germania: Kultur. De fapt, în latină nu există, în schimb există un cuvânt mult mai semnificativ, humanitas, în timp ce în greacă este paideia care exprimă două concepte mult mai ample decât Kultur, care se referea la "etajul înalt al creierului", la aristocrația intelectuală, la raționalitatea înaltă. În schimb era implicată toată persoana și formarea sa, și pentru aceasta astăzi conceptul de cultură este antropologic general.

Sărăcirea culturală la care asistăm, la televiziune, în rețea, în social dar și în școală, pare să ne spună că nu mai este cultura un instrument de răscumpărare, de valorizare socială, ci aproape o nonvaloare, ce trebuie făcut pentru a schimba tendința?

Cred că problema trebuie să fie înfruntată de toate "agențiile": de Biserică, de familie, de școală. Spunea bine asta în modul său Steve Jobs în vestita lecție de la Harvard: nu este suficientă numai tehnologia, este necesară o căsnicie între tehnologie și umanism. Jobs avea în minte tocmai pe Leonardo da Vinci, inginer din renascentist care picta și apoi făcea calcule extraordinare de hidraulică. Și concludea: "Acea căsnicie face să izvorască, să îmbobocească, un cântec al inimii". În fond le spunea tinerilor: nu este de folos numai cultura, Kultur, ci humanitas. Probabil că pentru asta copiii la școală sunt tot mai apatici, plictisiți, cu privirea celui care trăiește o experiență care pentru ei și pentru viața lor este lipsită de sens. Să ne gândim de exemplu la Dante: totul depinde de "cum" se predă asta. Dacă se predă asta numai tehnic, filologic, în mod inevitabil poate să fie plictisitor, dar dacă se reușește să se facă să vibreze toată vitalitatea sa, cum se poate să nu se îndrăgostească de ea?

O confirmare a acestei sărăciri este recurgerea constantă la polarizare, care este de acum cifrul timpurilor noastre. Odinioară era caracteristică a suporterului sportiv, acum este o constantă a politicii, a socialului și a intrat cu prepotență și în dezbaterea eclezială. Și efectele sunt devastante. Cum se poate îndigui?

Aici intră mereu categoria relației, care trebuie să fie reconstruită. În acest moment istoric societatea este străbătută de acest fenomen al polarizării și totul devine un "duel" care este mereu o scurtătură, viața mai ușoară, și într-un duel învinge cel care are sabia mai lungă, arma mai puternică. Dimpotrivă, ar trebui ca agențiile educative, cultura să aibă ca misiunea aceea de a crea condițiile pentru "duet". În Muzică el se poate desfășura între un bas și un sopran, care sunt vocile de la antipozi. Și totuși, pentru a realiza duetul, nu este cerut ca sopranul să trebuiască să coboare o octavă sau ca basul să trebuiască să cânte în falset; identitatea trebuie să rămână. Armonia este desigur mai dificilă. Să ne gândim la dialogul interreligios unde este necesar a reuși să se dialogheze menținând fiecare propria identitate. Nu întâmplător papa afirmă că scopul nu este cel al prozelitismului, ci de a reuși să se creeze armonia în care se conjugă, în diversitate, diferitele identități. Însă toate acestea cer mult mai multă trudă. Este mult mai ușor duelul, și în domeniul ecleziastic.

Legat cu acest fenomen al polarizării există o altă problemă foarte puternică astăzi în societate: singurătatea.

Este marea problemă de astăzi legată și ea cu tema relației, și cu excesul de relații false. În asta rețeaua nu ajută: atâtea contacte, dar puține relații, deci multă singurătate. Dacă vorbesc încontinuu și numai cu ecranul rămân în frigul izolării. Din asta se naște și frica. Singurătatea este prețioasă, pentru că este "dietă a sufletului", însă se poate revela "terenul de joc al Satanei", spunea Vladimir Nabokov.

Și să ne întoarcem la acel eveniment primordial cu bunicul Giovanni: dumneavoastră ați intuit atunci (ați înțeles după aceea) necesitatea de a căuta un punct ferm, ceva stabil... în toți acești ani, de-a lungul parabolei existenței dumneavoastră, l-ați regăsit după aceea?

Da, și probabil ceea ce am descoperit, devenind mai conștient și un pic mai inteligent cu trecerea anilor, este că stabilitatea nu este fixitate, ci este neliniștea augustiniană; avea dreptate Julien Green: "Cât timp suntem neliniștiți, putem fi liniștiți". Maximul credinței nu este atunci când ai certitudini aritmetice, chiar raționale, ci mai ales experiențiale și existențiale. Credința din acest punct de vedere se aseamănă cu o experiență ca aceea de iubire. Gramatica credinței nu este aceea a logicii formale pure, sau a matematicii. Nu se sacrifică viața pentru o teoremă.

(După L'Osservatore Romano, 21 ianuarie 2023)

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu


 

lecturi: 205.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul Misionar Diecezan

Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat