"Cu Dumnezeu nu eşti niciodată singur", marile discursuri ale lui Benedict al XVI-lea

Părintele Federico Lombardi, preşedinte al Fundaţiei vaticane care poartă titlul papei decedat la 31 decembrie, semnează prefaţa volumului editat de Rizzoli şi Libreria Editrice Vaticana care prezintă cele zece intervenţii centrale ale pontificatului, de la cel inaugural la ultima audienţă generală trecând prin Regensburg şi Auschwitz.

Aşa cum ştim toţi, nu numai scrierile, ci şi discursurile şi omiliile rostite de papa Ratzinger în timpul conducerii Bisericii au fost imens mai multe decât zece, şi aproape mereu cu un conţinut foarte bogat şi de calitate expresivă eminentă. Apoi dacă lărgim privirea la întreaga operă a lui Joseph Ratzinger, şi precedentă pontificatului (şi în parte foarte mic şi după pontificat), ne află în faţa unei mări vaste, care graţie publicării lui Opera Omnia, încă în desfăşurare, va putea să fie parcursă şi analizată timp îndelungat. Aşadar, orice alegere este în mod necesar reductivă şi în anumită măsură discutabilă.

În acelaşi timp, gândirea lui Benedict al XVI-lea este aşa de coerentă, şi să spunem şi "organică" în ansamblul său şi în dezvoltarea sa, încât se pot percepe liniile principale chiar pornind de la o alegere limitată a textelor sale.

În această culegere ne limităm în mod riguros la timpul pontificatului. Papa Benedict al XVI-lea este cel care vorbeşte. Pentru ca să fie uşor de citit, a fost conţinută în dimensiuni reduse. De aceea alegerea a zece texte, în mod necesar arbitrară dar cu număr în mod simbolic împlinit.

Urmărind cuprinsul se vede că este vorba mereu de "discursuri", adică texte efectiv rostite oral în mod integral în faţa unui auditoriu precis. Nu sunt "scrieri" sau "documente" magisteriale, nici nu sunt îmbogăţite de amplă documentaţie. Sunt de lungime limitată şi caracterizate de un context concret. Asta nu-l împiedică pe papa Benedict să-şi lărgească privirea la orizonturile lumii şi ale istoriei, ci determină de fiecare dată alegerea temei şi genul expresiv, pe care însuşi îl arată cu mare claritate introducând intervenţiile sale.

Timpurile discursurilor sunt diferite şi se distribuie asupra întregului pontificat. Una este a vorbi întregii Biserici în marea zi a inaugurării pontificatului, alta este a vorbi preoţilor în timpul dramatic al crizei abuzurilor sexuale, alte este a vorbi la ultima audienţă generală, luându-şi rămas bun de la credincioşi. Aşadar, se merge de la începutul până la sfârşitul unui pontificat.

Şi locurile sunt diferite. Una este a vorbi credincioşilor adunaţi în Piaţa "Sfântul Petru" sau conectaţi în audio-video din orice parte a lumii, alta este a vorbi la Curia Romană, alta este a vorbi tinerilor de la Ziua Mondială a Tineretului de la Köln. Şi alta este a vorbi în lagărul de exterminare de la Auschwitz-Birkenau, alta este în Universitatea din Regensburg, alta este în Reichstag din Berlin parlamentului german şi aşa mai departe. Pentru observatorul atent nu scapă totuşi faptul că toate locurile sunt în Europa. Într-un anumit sens nu este o întâmplare. Ultimul "papă european" cunoaşte până la capăt cultura şi istoria continentului său, şi este convins că nu este o întâmplare că forma asumată de credinţa creştină în dialog cu raţiunea s-a format în Europa, că aici s-au petrecut fracturile dramatice ale dialogului dintre credinţă şi raţiune, că aici el este ţinut să continue să se angajeze pentru a-l continua şi a-l vindeca, în slujba întregii omeniri.

Cel care vorbeşte este mereu Benedict al XVI-lea - în mod inconfundabil el. Cu vastitatea culturii sale, cu claritatea expunerii şi pentru argumentaţii complexe, cu pasiunea sa pentru căutarea adevărului, cu mărturisirea explicită a credinţei sale catolice. Nu este superfluu de observat că din nenumăratele discursuri şi intervenţii pe care fiecare papă le citeşte sau le rosteşte în cursul audienţelor de orice tip, o mare parte în mod natural n-au fost redactate de el personal, ci de colaboratorii săi, iar papa "şi le însuşeşte" după ce le-a verificat fidelitatea faţă de mintea sa. Acest lucru era valabil şi pentru papa Ratzinger, deşi mai puţin decât pentru alţii. Dar pentru discursurile din această culegere putem fi siguri că au fost absolut "ale sale", de la primul la ultimul cuvânt. Era vorba de ocazii prea importante pentru a nu-şi asuma pe deplin responsabilitatea alegerii fiecărui cuvânt şi argumentări.

Dacă ne este permis să adăugăm câteva cuvinte asupra celor zece discursuri alese, putem să le împărţim în două grupuri de câte cinci fiecare. Cele îndreptate mai degrabă spre viaţa Bisericii şi cele îndreptate spre lumea culturii, a societăţii, a politicii.

"Biserica este vie. Aceasta este experienţa minunată din aceste zile" (24 aprilie 2005) - "Sunt cu adevărat emoţionat! Şi văd Biserica vie" (27 februarie 2013). Pontificatul se deschide şi se închide cu aceeaşi mărturie: vitalitatea Bisericii care i-a fost încredinţată ca s-o conducă. În pofida dificultăţilor Biserica este vie pentru că Cristos este viu, înviat, iar Biserica îi aparţine lui, care este Bunul Păstor şi o însoţeşte stând în barca ei şi în momentele de furtună.

Nu există alt program de îndeplinit decât să ne lăsăm conduşi de el cu încredere. A paşte înseamnă a iubi, înseamnă a-l arăta pe Dumnezeu oamenilor, pe Dumnezeul pe care-l putem întâlni în Cristos şi care ne salvează din deşerturi şi din întuneric pentru a ne conduce la viaţă şi la lumină. Primul discurs al lui Benedict se încheie cu un apel adresat tinerilor să nu le fie frică de Cristos, care nu ia nimic şi dăruieşte totul. Răsună ecoul primului mare discurs al papei Wojtyła: "Nu vă fie frică, deschideţi porţile lui Cristos!". Viaţa Bisericii, în interiorul său şi în proiecţia sa misionară, poate să fie înţeleasă numai în credinţă.

Benedict îi va întâlni pe tineri după câteva luni la Ziua Mondială a Tineretului de la Köln şi îi va invita să pornească la drum, ca şi magii, de-a lungul drumului Bisericii în timp. O Biserică împreună cu greşelile şi defectele sale, compusă din păcătoşi, dar şi din sfinţi. Aceştia sunt adevăraţii revoluţionari ai istoriei şi ne învaţă stilul lui Dumnezeu, nu puterea, ci adevărul, dreptul, bunătatea, iertarea, milostivirea, construind un spaţiu de comuniune şi de unitate prin continente, culturi, naţiuni, urmând steaua lui Cristos, care luminează istoria.

Pentru drumul şi reînnoirea Bisericii în timpul nostru, papa Benedict indică drept referinţă textele Conciliului al II-lea din Vatican, la patruzeci de ani de la încheierea sa. Martor al Conciliului, la care a participat activ ca expert teolog, are autoritatea pentru a dezvolta discursul despre receptarea corectă a Conciliului. Un discurs rămas vestit, despre diferenţa între o hermeneutică a "rupturii şi discontinuităţii" şi o hermeneutică "a reformei şi continuităţii", în care fidelitatea şi dinamica devin una. Papa Benedict afirmă că roadele pozitive ale Conciliului se dezvoltă. El scoate în evidenţă îndeosebi noua atitudine pozitivă a Bisericii, care orientează dialogul între raţiune şi credinţă în timpul nostru în domenii de importanţă crucială, cum sunt relaţia între ştiinţe şi credinţă, relaţia între statul modern laic şi Biserică împreună cu viziunea sa despre om şi despre societate, relaţia între Biserică şi marile religii.

Chiar dacă pontificatul lui Benedict al XVI-lea este caracterizat de personalitatea papei-teolog - aşadar de angajarea sa pentru propunerea credinţei creştine în raport cu cultura contemporană -, nu se poate uita că el este marcat şi de mari probleme de conducere, îndeosebi criza pentru venirea la lumină a abuzurilor sexuale nu numai în societate, ci şi în mod specific în clerul catolic. O situaţie dureroasă şi dramatică pentru care papa trebuie să dedice mare parte din forţele sale. Printre numeroasele sale intervenţii despre această temă, în această culegere face referinţă la ea - în perspectivă de lectură teologico-spirituală - discursul pentru încheierea Anului Sfintei Preoţii. Prezenţa răului, a "celui rău" şi a păcatului în viaţa Bisericii, deşi în forţa lor teribilă, nu trebuie să stingă încrederea în forţa harului lui Cristos şi în roadele sale de sfinţenie. Ca mărturie a angajării dedicate de papa Benedict în răspunsul la această provocare a apărut însă necesar să se adauge, în Adaos, Scrisoarea adresată catolicilor din Irlanda, documentul cel mai complet dedicat de el temei, o orientare clarvăzătoare şi de amplă perspectivă pentru drumul de convertire şi reînnoire.

Celelalte cinci discursuri, adresate "externului" Bisericii, sunt în general recunoscute printre cele mai cunoscute şi semnificative ale pontificatului. Recitindu-le împreună apare - cu claritate probabil neaşteptată şi surprinzătoare - firul conducător comun: cel al raportului şi al dialogului între raţiune şi credinţă. În istorie şi îndeosebi astăzi, în timpul nostru. De la întrebarea dramatică şi inevitabilă de la Auschwitz: "Unde era Dumnezeu în acele zile?", papa Benedict parcurge cu umilinţă un drum lung şi angajant. Este vorba de a recunoaşte un Dumnezeu al raţiunii, al unei raţiuni care nu este o matematică neutră a universului, ci care este una cu iubirea, cu binele, şi care ne conduce să recunoaştem răul ca rău şi să-l refuzăm. La Regensburg, el îşi pune în mod expres ca temă raportul între credinţă şi raţiune pornind de la întâlnirea între credinţa biblică şi interogarea greacă, până astăzi.

La Paris, la Coll?ge des Bernardins, aprofundează raportul între originile teologiei occidentale în Evul Mediu şi rădăcinile culturii europene, indicând că formarea acestei culturi este rod al lui quaerere Deum, şi conclude că actuala lipsă a lui Dumnezeu este chinuită de întrebarea despre el şi că, de asemenea, căutarea lui Dumnezeu rămâne fundamentul oricărei culturi adevărate. La Londra, la Westminster Hall, în faţa reprezentanţilor întregului popor britanic, în locul procesului intentat lui Thomas Morus, vorbeşte despre locul corect pe care crezul religios trebuie să-l menţină şi astăzi în procesul politic şi susţine că lumea raţiunii şi cea a credinţei au nevoie una de alta pentru binele civilizaţiei noastre. Afirmă că, dacă principiile morale care susţin procesul democratic nu se întemeiază pe ceva mai solid decât pe consensul social, fragilitatea sa devine evidentă. În sfârşit, chiar în sediul parlamentului german la Berlin, evocând abisul de oroare al nazismului, tratează problema fundamentelor statului liberal de drept, ale dificultăţii de a distinge binele de rău în problemele antropologice fundamentale aflate în joc în societatea contemporană. Pune în discuţie dominaţia exclusivă a raţiunii pozitiviste, aminteşte că omul are o natură care trebuie respectată şi nu manipulată după bunul plac, pentru că omul nu se creează pe sine însuşi.

Astfel, papa Benedict repropune oamenilor din timpul nostru întrebarea dacă raţiunea obiectivă care se manifestă în natură, investigată şi cunoscută de raţiunea subiectivă a omului, nu presupune o Raţiune creatoare care le întemeiază pe ambele, şi aminteşte responsabilitatea omului în faţa lui Dumnezeu şi recunoaşterea demnităţii inviolabile a fiecărei persoane umane, făcută după imaginea lui Dumnezeu.

Dacă amintim că papa Benedict a considerat mereu că misiunea Bisericii şi a sa este înainte de toate de a vorbi omenirii despre Dumnezeu, despre Dumnezeul lui Isus Cristos, într-un timp în care Dumnezeu pare să apună la orizontul omenirii secularizate; dacă amintim că a văzut rodul Conciliului în regăsirea raportului pozitiv de dialog între Biserică şi lumea modernă... înţelegem cu câtă pasiune a încercat el să practice personal şi să propună tuturor dialogul trăit între raţiune şi credinţă drept cale necesară pentru binele şi mântuirea fiecăruia şi a întregii familii umane în faţa provocărilor dramatice din timpul nostru.

Acesta este mesajul care reiese cu mare forţă din lectura acestor pagini, din reascultarea marilor discursuri ale lui Benedict al XVI-lea.

(După Vatican News, 9 ianuarie 2023)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 382.