© Vatican Media

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 4 ianuarie 2023

Cateheze despre discernământ: 14. Însoţirea spirituală

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Înainte de a începe această cateheză aş vrea să ne unim cu aceia care, aici alături, aduc omagiu lui Benedict al XVI-lea şi să îndrept gândul meu spre el, care a fost un mare maestru de cateheză. Gândirea sa ascuţită şi educată nu a fost autoreferenţială, ci eclezială, pentru că a voit mereu să ne însoţească la întâlnirea cu Isus. Isus, Răstignitul înviat, Cel Viu şi Domnul, a fost destinaţia la care Papa Benedict ne-a condus, luându-ne de mână. Să ne ajute să redescoperim în Cristos bucuria de a crede şi speranţa de a trăi.

Cu această cateheză de astăzi încheiem ciclul dedicat temei discernământului şi facem asta completând discursul despre ajutoarele care pot şi trebuie să-l susţină: susţinerea procesului de discernământ. Unul dintre acestea este însoţirea spirituală, importantă înainte de toate pentru cunoaşterea de sine, care am văzut că este o condiţie indispensabilă pentru discernământ. A ne privi în oglindă, singuri, nu ajută mereu, pentru că unul poate altera imaginea. În schimb, a ne privi în oglindă cu ajutorul altuia, asta ajută mult pentru că celălalt îţi spune adevărul - când este adevărat - şi astfel te ajută.

Harul lui Dumnezeu în noi lucrează mereu asupra naturii noastre. Gândindu-ne la o parabolă evanghelică, harul îl putem compara cu sămânţa bună şi natura la teren (cf. Mc 4,3-9). Este important înainte de toate a ne face cunoscuţi, fără teama de a împărtăşi aspectele mai fragile, unde ne descoperim mai sensibili, slabi sau temători de a fi judecaţi. A ne face cunoscuţi, a ne manifesta pe noi înşine unei persoane care să ne însoţească pe drumul vieţii. Nu care să decidă pentru noi, nu: ci ca să ne însoţească. Pentru că fragilitatea este, în realitate, adevărata noastră bogăţie: noi suntem bogaţi în fragilitate, toţi; adevărata bogăţie, pe care trebuie să învăţăm s-o respectăm şi s-o primim, pentru că, atunci când este oferită lui Dumnezeu, ne face capabili de duioşie, de milostivire şi de iubire. Vai de acele persoane care nu se simt fragile: sunt dure, dictatoriale. În schimb, persoanele care cu umilinţă recunosc propriile fragilităţi sunt mai înţelegătoare cu ceilalţi. Fragilitatea - eu pot spune - ne face umani. Nu întâmplător, prima din cele trei ispitiri ale lui Isus în pustiu - cea legată de foame - încearcă să ne fure fragilitatea, prezentându-ne-o ca un rău de care să ne debarasăm, un impediment de a fi ca Dumnezeu. Şi în schimb este cea mai preţioasă comoară a noastră: de fapt Dumnezeu, pentru a ne face asemenea Lui, a voit să împărtăşească până la capăt propria noastră fragilitate. Să privim crucifixul: Dumnezeu care a coborât chiar la fragilitate. Să privim ieslea care vine într-o fragilitate umană mare. El a împărtăşit fragilitatea noastră.

Şi însoţirea spirituală, dacă este docilă faţă de Duhul Sfânt, ajută la demascarea echivocurilor chiar grave în modul de a ne considera pe noi înşine şi în relaţia cu Domnul. Evanghelia prezintă diferite exemple de colocvii clarificatoare şi eliberatoare făcute de Isus. Să ne gândim, de exemplu, la cel cu samariteana, pe care noi îl citim, îl citim, şi mereu există această înţelepciune şi duioşie a lui Isus; să ne gândim la cel cu Zaheu, să ne gândim la cel cu femeia păcătoasă, să ne gândim la cel cu Nicodim şi la cel cu discipolii din Emaus: modul Domnului de a se apropia. Persoanelor care au o întâlnire adevărată cu Isus nu le este teamă să-i deschidă inima, să prezinte propria vulnerabilitate, propria nepotrivire, propria fragilitate. În acest mod, împărtăşirea despre sine devine experienţă de mântuire, de iertare primită gratuit.

A relata în faţa altuia ceea ce am trăit sau ceea ce căutăm ajută să facem claritate în noi înşine, aducând la lumină multele gânduri care locuiesc în noi, şi care adesea ne neliniştesc cu refrenele lor insistente. De câte ori, în momente întunecate, ne vin astfel de gânduri: "Am greşit totul, nu valorez nimic, nimeni nu mă înţelege, nu voi reuşi niciodată, sunt destinat eşecului", de câte ori nu ne-a venit să gândim aceste lucruri. Gânduri false şi otrăvitoare, pe care confruntarea cu celălalt ne ajută să le demascăm, aşa încât să putem să ne simţim iubiţi şi stimaţi de Domnul aşa cum suntem, capabili să facem lucruri bune pentru El. Descoperim cu uimire moduri diferite de a vedea lucrurile, semnale de bine prezente în noi dintotdeauna. Este adevărat, noi putem împărtăşi fragilităţile noastre cu celălalt, cu acela care ne însoţeşte în viaţă, în viaţa spirituală, maestrul de viaţă spirituală, fie un laic, un preot şi să spunem: "Uite ce mi se întâmplă: sunt un nenorocit, mi se întâmplă aceste lucruri". Şi cel care însoţeşte răspunde: "Da, toţi avem aceste lucruri". Asta ne ajută să le clarificăm bine şi să vedem de unde vin rădăcinile şi astfel să le depăşim.

Cel sau cea care însoţeşte - însoţitorul sau însoţitoarea - nu ia locul Domnului, nu face munca în locul persoanei însoţite, ci merge alături de ea, o încurajează să citească ceea ce se mişcă în inima sa, locul prin excelenţă unde vorbeşte Domnul. Însoţitorul spiritual, pe care noi îl numim director spiritual - nu-mi place acest termen, prefer însoţitor spiritual, este mai bine - este cel care îţi spune: "Bine, dar uite aici, uite aici", îţi atrage atenţia cu privire la lucruri care probabil trec; te ajută să înţelegi mai bine semnele timpurilor, glasul Domnului, glasul ispititorului, glasul dificultăţilor pe care nu reuşeşti să le depăşeşti. Pentru aceasta este foarte important să nu mergem singuri. Există o zicală din înţelepciunea africană - pentru că ei au acea mistică a tribului - care spune: "Dacă tu vrei să ajungi în grabă, mergi singur; dacă tu vrei să ajungi în siguranţă, mergi cu alţii", mergi însoţit, mergi cu poporul tău. Este important. În viaţa spirituală este mai bine să fim însoţiţi de cineva care cunoaşte lucrurile noastre şi ne ajută. Şi aceasta este însoţirea spirituală.

Această însoţire poate să fie rodnică dacă, de o parte şi de cealaltă, s-a trăit experienţa filiaţiei şi a fraternităţii spirituale. Descoperim că suntem fii ai lui Dumnezeu în momentul în care ne descoperim fraţi, fii ai aceluiaşi Tată. Pentru aceasta este indispensabil să fim inseraţi într-o comunitate aflată pe cale. Nu suntem singuri, suntem oameni dintr-un popor, dintr-o naţiune, dintr-un oraş care merge, dintr-o Biserică, dintr-o parohie, din acest grup... o comunitate aflată pe cale. Nu mergem la Domnul singuri: asta nu merge. Trebuie să înţelegem bine asta. Ca în relatarea evanghelică despre paralitic, adesea suntem susţinuţi şi vindecaţi graţie credinţei altora (cf. Mc 2,1-5) care ne ajută să mergem înainte, pentru că noi toţi uneori avem paralizii interioare şi este nevoie de cineva care să ne ajute să depăşim acel conflict cu ajutorul. Nu mergem la Domnul singuri, să ne amintim bine asta; alteori noi asumăm această angajare în favoarea unui alt frate sau al unei surori şi suntem însoţitori pentru a-l ajuta pe celălalt. Fără experienţa filiaţiei şi a fraternităţii însoţirea poate cauza aşteptări ireale, echivocuri, forme de dependenţă care lasă persoana la starea infantilă. Însoţire, dar ca fii ai lui Dumnezeu şi fraţi cu noi.

Fecioara Maria este maestră de discernământ: vorbeşte puţin, ascultă mult şi păstrează în inimă (cf. Lc 2,19). Cele trei atitudini ale Sfintei Fecioare Maria: a vorbi puţin, a asculta mult şi a păstra în inimă. Şi de puţinele ori în care vorbeşte lasă semne. De exemplu, în Evanghelia lui Ioan există o frază foarte scurtă rostită de Maria care este o încredinţare pentru creştinii din toate timpurile: "Faceţi ceea ce vă va spune" (cf. 2,5). Este curios: odată am auzit o bătrânică foarte bună, foarte evlavioasă, nu studiase teologie, era foarte simplă. Şi mi-a spus: "Dumneavoastră ştiţi care este gestul pe care-l face mereu Sfânta Fecioară Maria?". Nu ştiu: te alintă, te cheamă... "Nu: gestul pe care-l face Sfânta Fecioară Maria este acesta" [indică arătătorul]. Eu nu înţelegeam şi întreb: "Ce înseamnă?". Şi bătrânica mi-a răspuns: "Mereu îl arată pe Isus". Este frumos, acel lucru: Sfânta Fecioară Maria nu ia nimic pentru sine, îl arată pe Isus. Faceţi ceea ce vă spune Isus: aşa este Sfânta Fecioară Maria. Maria ştie că Domnul vorbeşte inimii fiecăruia şi cere să traducă acest cuvânt în acţiuni şi alegeri. Ea a ştiut să facă asta mai mult decât oricine, şi de fapt este prezentă în momentele fundamentale ale vieţii lui Isus, în special în ora supremă a morţii pe cruce.

Iubiţi fraţi şi surori, terminăm această serie de cateheze despre discernământ: discernământul este o artă, o artă care se poate învăţa şi care are propriile sale reguli. Dacă este învăţat bine, el permite să trăim experienţa spirituală în manieră tot mai frumoasă şi ordonată. Mai ales discernământul este un dar al lui Dumnezeu, care trebuie cerut mereu, fără a presupune vreodată că suntem experţi şi autosuficienţi. Doamne, dă-mi harul de a discerne în momentele vieţii, ce trebuie să fac, ce trebuie să înţeleg. Dă-mi harul de a discerne şi dă-mi persoana care să mă ajute să discern.

Glasul Domnului se poate recunoaşte mereu, are un stil unic, este un glas care împăciuieşte, încurajează şi asigură în dificultăţi. Evanghelia ne aminteşte asta încontinuu: "Nu te teme" (Lc 1,30), ce frumos este acel cuvânt al îngerului adresat Mariei după învierea lui Isus; "Nu te teme", "Nu vă fie frică", este chiar stilul Domnului: "Nu te teme", "Nu te teme!", ne repetă şi nouă Domnul, astăzi; "Nu te teme": dacă ne încredem în acest cuvânt al său, vom juca bine meciul vieţii noastre şi vom putea să-i ajutăm pe alţii. Aşa cum spune Psalmul, Cuvântul său este făclie pentru paşii noştri şi lumină pentru drumul nostru (cf. 119,105).

_______________

Îndemn pe toţi să persevereze în apropierea afectuoasă şi solidară cu martirizatul popor ucrainean care suferă mult şi continuă să sufere, invocând pentru el darul păcii. Să nu încetăm să ne rugăm. Poporul ucrainean suferă, copiii ucraineni suferă: să ne rugăm pentru ei.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 544.