Benedict al XVI-lea - santo subito?

de Peter Seewald

Recent, Papa Francisc l-a desemnat ca "sfânt" pe papa german, care a fost atât de criticat din diferite părţi. Învăţătura acestui mare om este indispensabilă pentru viitorul Bisericii - text scris in memoriam de Peter Seewald.

El era dependent de cărucior deja de mult timp. Şi dacă reuşea să spună două propoziţii unui oaspete, trebuia să tuşească pentru a-şi uşura plămânul. Spiritul i-a fost total treaz până la sfârşit. La ultima noastră întâlnire din 15 octombrie, totuşi, se simţea durerea pe care o suporta. Liniştit, fără să se plângă.

Mai avea de îndurat, mi-a spus el mie, ca un "semn"; un semn pentru drumul pe care l-a susţinut, pentru mesajul lui Isus, pentru a cărui transmitere nefalsificată s-a dedicat toată viaţa. Îndepărtarea omului de Creatorul său este problema principală în prezent. Oamenii care trăiesc într-o perioadă de îndepărtare de Dumnezeu ar trebui să-l cunoască din nou pe Isus Cristos; harul său, milostivirea lui, dar şi avertismentele sale.

Benedict al XVI-lea a fost papa care nu putea muri. Nici în timpul pontificatului său, şi nici după aceea. Deja chemarea de a fi episcop de München era împotriva voinţei lui. Totuşi, cât priveşte sănătatea era mult prea slab pentru această misiune. În calitate de prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei s-a rugat de trei ori să-i fie acceptată demisia. Atunci când, după moartea lui Ioan Paul al II-lea, voia să iasă în sfârşit la pensie, Conclavul (cardinalilor) l-a ales pe el ca primul german după o jumătate de mileniu în calitate de cap al celei mai mari comunităţi religioase din lume.

Joseph Ratzinger, fiul unor oameni simpli din provincia bavareză, a scris o biografie de un secol. Nu există niciun german contemporan care s-ar putea asemăna cu el ca importanţă. Nu întâmplător, istoricul britanic Peter Watson îl numără printre "geniile" germanilor, chiar alături de giganţi precum Beethoven, Hölderlin şi Kant. Pe lângă Karol Wojtyla, nu a fost practic niciun alt conducător al Bisericii atacat mai dur decât bărbatul din Bayern. Uneori pe bună dreptate. De cele mai multe ori însă pe nedrept. Imediat ce venea vorba de Ratzinger, remarca filosoful francez Bernard-Henri Le?vy, orice discuţie era dominată de "prejudecăţi, de nesinceritate şi chiar de dezinformare superficială".

Fără îndoială, despre Benedict al XVI-lea se poate vorbi nu doar ca despre un excelent învăţat şi unul dintre cei mai semnificativi gânditori ai timpului nostru, ci şi că, în privinţa lui, spiritele s-au împărţit. Pentru adversarii săi era personificarea unui curs regresiv al Bisericii, pentru ceilalţi era icoana dreptei credinţe după care te puteai orienta. Deja la universitate, teologul insista pe faptul că fundamentul biblic nu poate fi pus sub semnul întrebării. Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum l-a transmis evanghelia, desigur, poate fi interpretat şi descoperă mereu noi mistere. Totuşi, conţinutul de bază nu este negociabil. El însuşi argumentează că mesajul lui Cristos este mult prea bogat pentru a se lovi de o dragoste ostilă, cu atât mai mult într-o lume secularizată care nu mai ştie despre ce se vorbeşte atunci când vine în discuţie credinţa catolică. Nu problemele structurale neînsemnate se aflau pentru el în prim plan, ci motivul pentru care Cristos a voit şi a întemeiat Biserica sa. În acest sens, el întruchipa o nouă înţelegere în cunoaşterea şi declararea misterelor credinţei şi apăra totodată pietatea poporului simplu împotriva religiei reci a profesorilor.

Ratzinger a scris istorie în calitate de consilier al Conciliului. Fără influenţa sa, fără curajul său de a se opune curentului, fără convingerile lui privind înnoirea Bisericii, nu ar fi existat Conciliul al II-lea din Vatican. În calitate de ocrotitor al credinţei, alături de Ioan Paul al II-lea a avut grijă un sfert de veac ca barca Bisericii să meargă mai departe în contextul furtunii timpului. Linia lui consecventă i-au adus cuvinte jignitoare cum ar fi "Marele Inchizitor" şi "Cardinalul Panzer[¹]". Renunţarea la recunoaşterea din partea mediilor dominante o vedea ca un preţ pentru rezistenţa sa.

În calitate de papă, una dintre cele mai mari griji ale lui Benedict a fost faptul că înstrăinarea omului de Creatorul său creştea tot mai mult. Dacă Dumnezeu lipseşte, un Dumnezeu care ne cunoaşte şi ne interpelează, avertiza el, societatea îşi pierde fundamentul unei existenţe civilizate. În acest sens, el a ilustrat misiunea Bisericii cu un cuvânt care îi este atribuit Terezei de Avila: "Noi suntem ochii cu care milostivirea lui priveşte spre cei care suferă; noi suntem mâinile pe care el le întinde pentru binecuvântare şi vindecare; şi noi suntem buzele care vestesc evanghelia sa".

Niciodată până acum cuvântul unui papă nu a fost auzit în acelaşi timp de atât de mulţi oameni din lumea întreagă. Discursurile papei preocupă paginile de titlu ale presei mondiale. Chiar şi numai în primul său an de pontificat, Benedict a putut să adune în jurul său aproape patru milioane de oameni - mai mult decât oricare din predecesorii săi într-un spaţiu de timp echivalent. Cărţile papei au luat cu asalt listele bestsellerurilor de pretutindeni şi, într-un fel, au declanşat cel mai mare curs intensiv al credinţei din toate timpurile. Nu era un foc de paie. Pentru prima dată în istorie, o enciclică a unui papă putea să fie vândută în milioane de exemplare, ceva de neimaginat până atunci. I-a prins bine fostului profesor că nu se adresa numai unei anumite categorii, ci se adresa atât intelectualilor, cât şi credincioşilor simpli.

Benedict convingea nu numai prin forţa judecăţii, ci şi prin autenticitatea unei vieţi care era orientată spre urmarea lui Cristos. Nu putea să trăiască decât în modul în care a învăţat. El era unul incomod. Unul care nu urmărea aprobarea spiritului vremii şi nici aplauzele. Aici imaginea sa a avut de suferit deja din momentul în care s-a îndreptat vehement, după sfârşitul Conciliului din Vatican, împotriva interpretării discutabile a deciziilor reformatoare ale Conciliului, considerând până la sfârşit că este de datoria sa să lupte pentru Conciliul autentic, cel adevărat, împotriva unei interpretări pe care părinţii (conciliari) nu au vrut-o absolut niciodată.

Un lucru este clar: O personalitate ca a lui, marcată de dictatura atee a perioadei naziste, unde se punea eventual problema de a-ţi plăti propria convingere cu propria viaţă, un astfel de spirit înalt, multilateral format, cu un caracter nobil, un prieten al oamenilor, care vorbea despre iubirea lui Dumnezeu, nu va mai exista. Cu participările sale la Conciliu, cu redescoperirea părinţilor Bisericii, cu revitalizarea învăţăturii, a fost un inovator care a plecat de la rădăcinile credinţei. Nu întâmplător este considerat din acest motiv, deja de mult timp, drept un învăţător al Bisericii pentru perioada modernă. Şi nu în ultimul rând, prin actul istoric al demisiei sale, a schimbat fundamental oficiul lui Petru şi i-a redat acea dimensiune spirituală care i-a fost încredinţată la început.

"Noutatea încă nu este total prezentă", îi plăcea să spună, dar cele vechi au trecut. El însuşi se vedea ca fiind ultimul papă al unei epoci care apune, şi totodată ca cineva care construia o punte şi oferea ajutor pentru sosirea celei noi - indiferent cum ar putea arăta aceasta. Şi cine ştie, poate că el trebuia, în ciuda neputinţelor sale greu de imaginat, care mergeau mult mai departe decât ştia marele public, să rămână în viaţă atât timp cât să amintească Bisericii sale profeţia sa din anul 1958, şi anume că ea va fi mai mică, că va renunţa mult la puterea sa şi că va trebui să devină o mână de mărturisitori - dar pentru aceasta va beneficia şi de acele forţe care sunt capabile să conducă Biserica lui Cristos într-un timp nou. Biserica şi credinţa nu se produc de la sine. Dacă există Dumnezeu, dacă există o revelaţie, dacă există întemeierea lui Isus, atunci respectivele lucruri nu vin de la noi, ci ele ne sunt date. Este axioma fundamentală a credinţei, toate celelalte ar rămâne ascunse în sine fără orientarea spre nivelul superior de unde, asemenea soarelui, vine adevărata lumină în lume.

Astfel, Joseph Ratzinger nu este unul care gândeşte radical, ci şi un credincios radical, care nu s-a lăsat manipulat niciodată de oficiu şi demnităţi. Drama lui a fost aceea că a trebuit să se opună, să salveze ceea ce era în pericolul de a se pierde. Şi să aducă înapoi ceea ce părea să se fi pierdut în valurile distrugerii. Nu era preocupat de ceea ce voia moda vremii şi urmăreau mass-media, ci de ceea ce vrea Dumnezeu.

În cele din urmă, Ratzinger a fost acuzat că a acoperit şi ascuns abuzurile sexuale în Biserică. Cert este că au existat amânări şi greşeli pe care le-a recunoscut deschis. În calitate de prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţă, el a luat din timp măsuri pentru a acţiona în mod consecvent, pentru a-i pedepsi pe făptaşi, pentru a despăgubi victimele. Nu poate fi uitat avertismentul său de la Calea Crucii din Vinerea Mare a anului 2005: Câtă mizerie există în Biserică, şi aceasta tocmai între preoţi. În calitate de papă, el a intensificat legea respectivă, a suspendat 400 de preoţi din oficiul lor şi a definit documentele bisericeşti-juridice pentru ca şi episcopii şi cardinalii să fie traşi la răspundere. Jurnalistul italian de investigaţi Gianluigi Nuzzi a recunoscut în protocol că Benedict "a dat deoparte mantia tăcerii şi a obligat Biserica sa să-şi îndrepte privirea spre victime".

Istoria va judeca ce semnificaţie a avut Benedict al XVI-lea în acest secol. Benedict al XVI-lea, aşa a formulat în concluzie urmaşul său, a fost "un mare papă": "Mare datorită capacităţii inteligenţei sale de a merge în profunzime, mare datorită contribuţiei sale teologice, mare datorită iubirii sale faţă de Biserică şi faţă de oameni". În cele din urmă, Francisc l-a desemnat ca "sfânt" pe papa german, care a fost atât de criticat din diferite părţi. Învăţătura acestui om mare este indispensabilă pentru viitorul Bisericii. Spiritul său, după Papa Bergoglio, "va deveni tot mai mare şi mai puternic din generaţie în generaţie".

Marele eseist englez G.K. Chesterton a scris despre sfinţi că ei ar fi un mijloc de vindecare, ar fi un antidot. Ei au înnoit şi vindecat lumea prin faptul că au întrupat într-un mod special în ei ceea ce lumea a neglijat. Un astfel de om a fost Benedict al XVI-lea.

(După www.kath.net)

Traducere: pr. dr. Lucian Farcaş

Notă:

[¹] Aluzie la tancurile germane din timpul războiului - Al Doilea Mondial.

lecturi: 1443.