© Vatican Media

Papa Francisc intervievat de cotidianul "La Stampa"

Între Kiev şi Moscova pacea este posibilă. Să nu-i uităm pe cei din urmă

de Domenico Agasso

Publicăm textul interviului acordat de Papa Francisc pentru "La Stampa" şi publicat de cotidianul din Torino în ediţia de astăzi, 18 noiembrie 2022.

Sanctitate, mâine veţi merge la Asti pentru prima dată ca papă. Cu rudele veţi sărbători cei 90 de ani ai verişoarei dumneavoastră Carla Rabezzana. Eraţi copii în timpul celui de-al doilea conflict mondial şi în anii întunecaţi ai războiului rece: ce efect are asupra dumneavoastră faptul de a înfrunta ca pontif "al treilea război mondial", cum l-aţi definit, cu o nouă ameninţare nucleară?

Este absurd. Şi provoacă deosebită supărare şi tristeţe conştiinţa că în spatele tuturor acestor tragedii există dorinţa de putere şi comerţul cu arme. Mi-au spus că dacă într-un an nu s-ar fabrica şi nu s-ar vinde arme, s-ar şterge foamea în lume. Şi în schimb prevalează mereu vocaţia distrugătoare, care ajunge în războaie. Când imperiile slăbesc tind să facă un război pentru a se simţi puternici, precum şi pentru a vinde armele. Într-un secol trei războaie mondiale! Şi nu învăţăm! Şi totuşi ar fi suficient să mergem la cimitirul din Anzio şi să ne gândim la cei care sunt îngropaţi acolo: eu am fost şi în faţa mormântului acelor tineri americani, de douăzeci de ani, morţi în debarcarea din Anzio, am plâns... Şi inima mea plângea la Redipuglia (bunicul meu a făcut Piave şi mi-a povestit ceea ce se întâmpla acolo). Şi aşa cum am spus deja altă dată: debarcarea din Normandia... a fost începutul căderii nazismului, este adevărat... dar câţi foarte tineri au rămas pe plajă, morţi ucişi? Se spune că 30.000... Nu învăţăm...

Există vreo noutate diplomatică între Vatican şi Kremlin?

Suntem atenţi încontinuu la evoluţia situaţiei. Aşa cum am spus în avion întorcându-mă din Bahrain, Secretariatul de Stat lucrează şi lucrează bine, în fiecare zi, şi evaluează orice ipoteză şi dând valoare oricărei breşe care poate duce spre o adevărată încetare a focului şi a negocierilor adevărate. Între timp, suntem angajaţi în susţinerea umanitară a poporului din martirizata Ucraina, pe care o port în inimă împreună cu suferinţele sale. Şi apoi încercăm să dezvoltăm o reţea de raporturi care să favorizeze o apropiere între părţi, pentru a găsi soluţii. În afară de asta, Sfântul Scaun face ceea ce trebuie pentru a-i ajuta pe prizonieri.

Vaticanul este gata să aibă un rol de mediator de pace, să găzduiască eventuale tratative?

Aşa cum confirmăm de multe luni şi cum a declarat de mai multe ori cardinalul secretar de stat, Parolin, Sfântul Scaun este disponibil să facă tot posibilul pentru a media şi a pune capăt conflictului din Ucraina.

Dumneavoastră aveţi speranţa că poate avea loc o reconciliere între Moscova şi Kiev?

Da, am speranţă. Să nu ne resemnăm, pacea este posibilă. Însă trebuie ca toţi să se angajeze pentru a demilitariza inimile, începând de la propria inimă, şi apoi pentru a dezamorsa, a dezarma violenţa. Trebuie să fim cu toţii pacifişti. A voi pacea, nu numai o încetare a focului care eventual să folosească numai pentru reînarmare. Pacea adevărată, care este rod al dialogului. Nu se obţine cu armele, pentru că nu înfrâng ura şi setea de dominare, care astfel vor reapare, eventual în alte moduri, dar vor reapare.

În curând o veţi întâlni pe Giorgia Meloni, prima premier femeie a Italiei: ce îi veţi spune?

Nu vreau să interferez în problemele politice specifice italiene. Există un guvern legitim, votat de popor, este la începutul parcursului său, şi urez tot ce-i mai bun celei care-l conduce şi colaboratorilor săi, precum şi opoziţiei pentru ca să fie colaboratoare, pentru că guvernul este al tuturor, şi are ca misiune şi obiectiv binele comun, şi ca unic orizont spre care să tindă un viitor mai bun pentru Italia. Duminică am celebrat Ziua Mondială a Săracilor: ca tuturor guvernanţilor din orice ţară, cer cu rugăminte să nu fie uitaţi cei din urmă.

Dumneavoastră adesea aţi avertizat Europa cu privire la naţionalisme şi populisme. În această perioadă se vorbeşte şi se scrie despre pericolul unei întoarceri a unor forme de fascism în diferite naţiuni: ce părere aveţi?

Trebuie să fim atenţi mereu la toate "ism"-urile, pentru seamănă, cu ipocrizie, răutate socială şi politică.

Duminică veţi prezida Liturghia în catedrala din Asti, pentru a întâlni comunitatea diecezană din care au plecat părinţii dumneavoastră pentru a emigra în Argentina. Ce efect are asupra dumneavoastră să vă întoarceţi în ţinutul de origine îmbrăcat în alb?

De mult timp doream să petrec un pic de ore împreună cu rudele mele în locurile familiei mele. Înainte de a deveni papă mergeam adesea în Astigiano, era un obicei: când ajungeam la Roma ca provincial al iezuiţilor din Argentina, sau ca arhiepiscop pentru a participa la vreun sinod. În fiecare ocazie trăgeam o fugă în Piemont pentru a-i vedea pe verişorii tatălui. Noi suntem foarte legaţi. Cu verişoara mai mare, Carla, ne auzim adesea la telefon. Mâine ne vom întâlni împreună cu alţi cinci verişori, şi asta mă umple de bucurie.

Ce este pentru dumneavoastră Piemontul, ce reprezintă?

Este limba mea, pentru că atunci când aveam 13 luni mama mea a avut un al doilea copil, iar bunicii locuiau la 30 de metri de casa noastră: bunica mea venea să mă ia, stăteam cu ei care vorbeau piemonteză. Se poate spune că m-am "trezit la viaţă" în piemonteză.

Pe scaunul pontifical vă gândiţi când şi când la Piemontul "dumneavoastră"?

Da, mult. Şi adesea repet din minte două poezii de Nino Costa. Şi mă emoţionez.

Care sunt?

"Rassa nostrana" ("Rasa noastră"), pe care m-a învăţat-o bunica Rosa. (Papa recită câteva versuri în italiană, nr). "Drepţi şi sinceri, ceea ce sunt, apar: capete pătrate, puls ferm şi ficat sănătos, vorbesc puţin, dar ştiu ceea ce spun, deşi merg agale, merg departe. Oameni care nu cruţă timp şi sudoare - rasa noastră liberă şi încăpăţânată -. Toată lumea cunoaşte cine sunt şi, când trec... toată lumea îi priveşte". Vorbeşte despre oameni care nu pierd timp şi nu se tem de trudă şi merg să caute pâinea în alte ţări ale lumii, în Argentina, Brazilia, Franţa, Germania. Este o istorie, cea din "Rassa nostrana", care reprezintă viaţa bunicii Rosa, femeie tenace. Şi eu mă simt parte din acest drum.

Şi cealaltă?

Rugăciunea către Sfânta Fecioară Maria Mângâiată. "La Consol?" ("Mângâiata"; pontiful o pronunţă în piemonteză, nr). "O' Protetris dla n?stra antica rassa, cudissne Ti, fin che la m?rt an pija: come l'aqua d'un fium la vita a passa, ma ti, Mad?na, it reste" ("O, Protectoare a rasei noastre antice, păzeşte-mă tu, până când moartea mă va lua: ca apa unui fluviu viaţa trece, dar tu, Sfântă Fecioară Marie, tu rămâi"). Câtă forţă, cât curaj, câtă credinţă transmite această poezie!

Ce rol ar trebui să aibă rădăcinile în epoca noastră globalizată şi hiper-tehnologică?

Sunt fundamentale pentru două aspecte. Primul cultural: a nu uita şi a nu renega niciodată propriile rădăcini culturale. Al doilea familial: trebuie alimentate şi valorizate mereu propriile rădăcini familiale, în special bunicii. O spun mereu: cred că tinerii ar trebui cât mai mult posibil cu bunicii; pentru a menţine trainice propriile rădăcini, nu pentru a rămâne acolo, pe loc, fără a privi la lume. Dimpotrivă: bunicii pot să ajute la găsirea inspiraţiei pentru a merge înainte şi departe. Dar dacă pomul se dezlipeşte de rădăcini, nu creşte, se usucă, moare. Este fundamental a ţine viu raportul cu rădăcinile, pentru creşterea noastră culturală şi socială, precum şi pentru dezvoltarea personalităţii noastre.

Ce mâncăruri piemonteze vă plac mai mult?

Bagna cauda (este un fel de mâncare fierbinte făcut din usturoi şi hamsii, nt). În fiecare zonă din Piemont este pregătită în mod diferit. La Asti se pregăteşte fără smântână, numai cu unt. Dincolo de gusturile mele, sunt bucuros că mâncărurile şi vinurile din Piemont au devenit aşa de renumite. Nu trebuie uitat că mâncarea şi vinul au şi o valoare culturală şi socială, în afară de ceea ce se referă la muncă şi la ocupaţie. Familia mea cultiva struguri la Bricco Marmorito (teritoriu din Portacomaro, provincia Asti, satul de origine al tatălui lui Jorge Mario Bergoglio, nr) şi am avut şi unchi şi bunicul care erau negustori de vin. Eu am cunoscut un verişor, căsătorit cu o verişoară de primul grad a tatălui meu: era aşa de expert, că dacă îi dădeai un pahar de vin fără a-i spune ce fel de vin era el înţelegea imediat despre ce era vorba. Mă impresiona mult această capacitate a sa. În acelaşi timp, vorbind despre mâncare în general, aş vrea să reafirm un apel.

Care?

A nu neglija niciodată, niciodată, că există milioane de persoane şi de copii care mor de foame. Nu putem rămâne indiferenţi. Aceasta trebuie să fie o prioritate pentru toţi: cine are norocul de a avea mâncare în cotidianitate nu trebuie s-o irosească - şi acest lucru este valabil şi pentru apă - învăţându-i şi pe copii despre asta; şi comunitatea internaţională este chemată să lucreze pentru a elimina cu adevărat foamea în lume, care este un scandal, o ruşine, în afară de a fi o crimă.

Vă apropiaţi de cei zece ani de pontificat: ce reflecţii vă provoacă acest moment?

În fiecare zi reflectez asupra vieţii mele. Unul din lucrurile pe care Sfântul Ignaţiu de Loyola (fondatorul Societăţii lui Isus, nr) îl recomanda tuturor, nu numai preoţilor şi surorilor, era să îşi examineze propria conştiinţă măcar o dată pe zi. Nu pentru a şti ce păcate s-au comis, nu, ci pentru a ne da seama ce ni se întâmplă nouă şi în jurul nostru. Uneori inima noastră, conştiinţa noastră, sunt ca un drum pe unde trec mulţi şi nimeni nu-şi dă seama ce se întâmplă. În schimb este important să ne oprim, eventual la sfârşitul zilei, şi a observa cum trăim. Şi astfel unul înţelege binecuvântările pe care le primeşte de la viaţă, acţiunile bune pe care le-a făcut, precum şi ceea ce gândeşte şi realizează urât. În acest mod merge înainte, înţelegând cu ce spirit se relaţionează în diferitele domenii: de exemplu cu voinţa de conciliere, prietenie, fraternitate, sau căzând în ispita răzbunării, a litigiului, a prepotenţei, a căutării samavolniciei.

Sunteţi mulţumit că sunteţi papă?

Graţie vocaţiei mele, mereu am fost fericit în locurile în care Domnul m-a pus şi m-a trimis. Dar nu pentru că "am câştigat ceva", am câştigat nimic... aceasta este o slujire, iar Biserica mi-a cerut asta; eu nu mă gândeam să fiu ales, în schimb Domnul a voit asta. Aşadar, înainte. Şi fac ceea ce pot, în fiecare zi, încercând să nu mă opresc niciodată.

După 76 de ani în Argentina, cu o paranteză în Germania, călătoriile la Roma, şi acum pontif în Vatican, ce este pentru dumneavoastră astăzi, la aproape 86 de ani, viaţa, misterul vieţii?

Mie îmi place s-o privesc de unde sunt eu. Există un vers foarte frumos într-un poem pe care Hölderlin l-a scris pentru bunica sa. Spune un lucru pe care eu îl simt mult: "Es ist ruhig, das Alter, und fromm", vorbeşte despre bătrâneţe liniştită şi religioasă. Asta este ceea ce percep la vârsta mea: linişte, o pace mare, o bucurie genuină. Şi religiozitate. Bătrâneţea o simt liniştită şi religioasă.

Unde îl căutaţi şi îl găsiţi pe Dumnezeu?

Eu mă rog. Dimineaţa celebrez Euharistia, acolo îl găsesc pe Domnul. Şi apoi îl găsesc în ceea ce fac şi mai ales în persoanele pe care le întâlnesc, în fiecare dintre voi.

Recent aţi afirmat că "se caută mai multe răspunsuri în internet decât în faţa Răstignitului": ce aţi spune unei persoane care suferă?

Nimic. Simplu şi numai aş asculta. Atâtea persoane îndurerate şi neliniştite nu au nevoie de cuvântări, de predici, ci numai de cineva care să le ia mâna şi să-i lase să vorbească, să se descarce. Vă spun adevărul: de-a lungul anilor am învăţat mult să ascult oamenii. Să-i ascult pe cei "mici": pe copii, care-ţi spun adevărul în faţă; înţelepciunea bătrânilor; mărturia umană şi creştină a săracilor. Precum şi să ascult oamenii torturaţi în suflet pentru că au atâţia bani şi nu ştiu ce să facă din viaţa lor, şi nu sunt fericiţi. Să ascult mie îmi face mult bine, pentru că învăţ şi să slujesc oamenii.

Şi tinerilor care văd un viitor sumbru, precar şi nesigur?

Conform unui scriitor latinoamerican, fiecare femeie şi fiecare bărbat, şi îndeosebi fiecare tânără şi fiecare tânăr, are înlăuntrul său doi ochi: cu un ochi, cel de carne, priveşte ceea ce vede; şi cu celălalt, de sticlă, priveşte ceea ce visează. Pe tineri îi sfătuiesc să încerce să observe existenţa lor, şi îndeosebi viitorul lor, cu ambele priviri, asupra realităţii şi spre propriul lor vis. Un tânăr care nu vede realitatea trăieşte "în aer", şi un tânăr care nu visează este sub pământ. Vor reuşi să înfrunte cu determinare provocările vieţii dacă se vor angaja să aibă ambele priviri: cea realistă şi obiectivă, care vede, şi cea care lansează, care duce dincolo de obstacole, adică visul. A visa mereu. Şi a fredona acel cântec atât de frumos: "Volare, nel blu dipinto di blu" ("A zbura, în albastrul pictat în albastru").

Sanctitate, pentru a încheia: sunteţi gata să gustaţi bagna cauda?

Da... Îmi doresc numai ca rudele mele să nu exagereze cu cantităţile, nu mai sunt un tinerel (zâmbeşte, nr).

(După L'Osservatore Romano, 18 noiembrie 2022)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 353.