© Vatican Media

Papa Francisc:
Audienţa generală de miercuri, 26 octombrie 2022

Cateheze despre discernământ:
7. Elementele discernământului. Dezolarea

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Discernământul, am văzut asta în catehezele precedente, nu este îndeosebi o procedură logică; el se referă la acţiuni, iar acţiunile au şi o conotaţie afectivă, care trebuie recunoscută, pentru că Dumnezeu vorbeşte la inimă. Aşadar, să intrăm în tema primei modalităţi afective, obiect al discernământului, adică dezolarea. Despre ce este vorba?

Dezolarea a fost definită astfel: "Întunericul sufletului, tulburarea interioară, stimulentul spre lucruri joase şi pământeşti, neliniştea datorată diferitelor agitări şi ispite: astfel sufletul se înclină spre neîncredere, este fără speranţă, şi fără iubire, şi se simte leneş, lânced, trist, parcă separat de Creatorul şi Domnul său" (Sf. Ignaţiu de Loyola, Exerciţii spirituale, 317). Noi toţi avem această experienţă. Cred că într-un mod sau altul, am avut această experienţă, a dezolării. Problema este cum putem s-o citim, pentru că şi ea are ceva important să ne spună, şi dacă ne grăbim să ne eliberăm de ea, riscăm s-o pierdem.

Nimeni n-ar vrea să fie dezolat, trist: acest lucru este adevărat. Toţi am vrea o viaţă mereu bucuroasă, veselă şi satisfăcută. Şi totuşi acest lucru, în afară de faptul că nu este posibil - pentru că nu este posibil -, nici n-ar fi un bine pentru noi. De fapt, schimbarea unei vieţi orientate spre viciu poate începe de la o situaţie de tristeţe, de remuşcare pentru ceea ce s-a făcut. Este foarte frumoasă etimologia acestui cuvânt, "remuşcare": remuşcarea conştiinţei, toţi cunoaştem asta. Alessandro Manzoni, în Logodnicii, ne-a dat o descriere splendidă a remuşcării ca ocazie pentru a schimba viaţa. Este vorba de celebrul dialog dintre cardinalul Federico Borromeo şi Nenumitul, care, după o noapte teribilă, se prezintă distrus la cardinal, care i se adresează cu cuvinte surprinzătoare: "«Dumneavoastră aveţi o veste bună să-mi daţi şi mă faceţi să suspin atât de mult după ea?». «O veste bună, eu?» - a spus celălalt. «Am iadul în inimă [...]. Spuneţi-mi dumneavoastră, dacă ştiţi, care este această veste bună». «Că Dumnezeu v-a atins inima, şi vrea să vă facă al său», a răspuns liniştit cardinalul" (cap. XXIII). Dumnezeu atinge inima şi vine ceva înăuntrul tău, tristeţea, remuşcarea pentru vreun lucru, şi este o invitaţie de a începe un drum. Omul lui Dumnezeu ştie să observe în profunzime ceea ce se mişcă în inimă.

Este important să învăţăm să citim tristeţea. Toţi cunoaşte ce este tristeţea: toţi. Dar ştim s-o citim? Ştim să înţelegem ce înseamnă pentru mine, această tristeţe de astăzi? În timpul nostru, ea - tristeţea - este considerată mai mult în mod negativ, ca un rău de alungat cu orice preţ, şi în schimb poate să fie un indispensabil semnal de alarmă pentru viaţă, invitându-ne să explorăm peisaje mai bogate şi fertile pe care graba şi evadarea nu le permit. Sfântul Toma defineşte tristeţea o durere a sufletului: ca nervii pentru corp, ea trezeşte atenţia în faţa unui pericol posibil, sau a unui bine neglijat (cf. Summa Th. I-II, q. 36, a. 1). Pentru aceasta, ea este indispensabilă pentru sănătatea noastră, ne protejează pentru ca să nu facem rău nouă înşine şi altora. Ar fi mult mai grav şi periculos să nu observăm acest sentiment şi să mergem înainte. Uneori tristeţea lucrează ca un semafor: "Opreşte-te, opreşte-te! E roşu, aici. Opreşte-te".

În schimb, pentru cel care are dorinţa de a face binele, tristeţea este un obstacol cu care ispititorul vrea să ne descurajeze. În acest caz, trebuie să se acţioneze în manieră exact contrară la ceea ce s-a sugerat, decişi de a continua ceea ce ne-am propus să facem (cf. Exerciţii spirituale, 318). Să ne gândim la locul de muncă, la studiu, la rugăciune, la un angajament asumat: dacă le lăsăm imediat ce simţim plictiseală sau tristeţe, nu vom încheia niciodată nimic. Şi aceasta este o experienţă comună pentru viaţa spirituală: drumul spre bine, aminteşte evanghelia, este strâmt şi în urcuş, cere o luptă, o învingere de noi înşine. Încep să mă rog sau mă dedic unei opere bune şi, în mod straniu, chiar atunci îmi vin în minte lucruri de făcut cu urgenţă - pentru a nu mă ruga şi pentru a nu face lucrurile bune. Toţi avem această experienţă. Este important, pentru cel care vrea să-l slujească pe Domnul, să nu se lase condus de dezolare. Şi asta că... "Dar nu, nu vreau, acest lucru este plictisitor...": fii atent. Din păcate, unii decid să abandoneze viaţa de rugăciune, sau alegerea întreprinsă, căsătoria sau viaţa călugărească, stimulaţi de dezolare, fără să se oprească mai întâi să citească această stare sufletească, şi mai ales fără ajutorul unei călăuze. O regulă înţeleaptă spune să nu facem schimbări atunci când suntem dezolaţi. Timpul care va urma, mai mult decât starea de moment, va arăta bunătatea sau răutatea opţiunii noastre.

Este interesant de observat, în evanghelie, că Isus respinge ispitirile cu o atitudine de determinare fermă (cf. Mt 3,14-15; 4,1-11; 16,21-23). Situaţiile de încercare vin la el din diferite părţi, dar întotdeauna, găsind în el această fermitate, decisă să împlinească voinţa Tatălui, dispar şi încetează să împiedice drumul. În viaţa spirituală încercarea este un moment important, Biblia aminteşte asta în mod explicit şi spune aşa: "Dacă te apropii să-i slujeşti Domnului, pregăteşte-ţi sufletul pentru încercare" (Sir 2,1). Dacă tu vrei să mergi pe drumul bun, pregăteşte-te: vor fi obstacole, vor fi ispite, vor fi momente de tristeţe. Este ca atunci când un profesor examinează studentul: dacă vede că el cunoaşte punctele esenţiale ale materiei, nu insistă: a depăşit proba. Dar trebuie depăşită proba.

Dacă ştim să trecem prin singurătate şi dezolare cu deschide şi conştiinţă, putem ieşi din ele întăriţi sub aspectul uman şi spiritual. Nicio încercare nu este inaccesibilă pentru noi; nicio încercare nu va fi mai mare decât ceea ce putem face noi. Dar să nu fugim de încercări: să vedem ce înseamnă această încercare, ce înseamnă că eu sunt trist: de ce sunt trist? Ce înseamnă că eu în acest moment sunt în dezolare? Ce înseamnă că eu sunt în dezolare şi nu pot să merg înainte? Sfântul Paul aminteşte că nimeni nu este ispitit peste posibilităţile sale, pentru că Domnul nu ne abandonează niciodată şi, avându-l aproape pe el, putem învinge orice ispită (cf. 1Cor 10,13). Şi dacă nu o învingem astăzi, ne ridică încă o dată, mergem şi o vom învinge mâine. Dar să nu rămânem morţi - să spunem aşa -, să nu rămânem învinşi din cauza unui moment de tristeţe, de dezolare: mergeţi înainte. Domnul să te binecuvânteze pe acest drum - curajos! - al vieţii spirituale, care înseamnă mereu a merge.

_______________

APEL

Asistăm îngroziţi la evenimentele care continuă să însângereze Republica Democratică din Congo. Exprim deplângerea mea fermă faţă de atacul inacceptabil petrecut în zilele trecute la Maboya, în provincia Kivu de Nord, unde au fost ucise persoane lipsite de apărare, între care o călugăriţă angajată în asistenţa sanitară. Să ne rugăm pentru victime şi pentru cei din familiile lor, precum şi pentru acea comunitate creştină şi locuitorii din acea regiune de prea mult timp epuizaţi de violenţă.

Şi să nu uităm să ne rugăm şi să continuăm cu rugăciunile noastre pentru Ucraina chinuită: fie ca Domnul să protejeze acest popor şi să ne conducă pe toţi pe calea unei păci durabile.

În final, gândul meu se îndreaptă, ca de obicei, către tinerii, bolnavii, bătrânii şi tinerii căsătoriţi prezenţi la această audienţă de sfârşit de octombrie. Tuturor doresc să le recomand în mod special recitarea Rozariului; această rugăciune mariană simplă şi sugestivă să arate fiecăruia calea de a-l urma pe Cristos cu încredere şi generozitate. Tuturor, binecuvântarea mea.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 547.