Intelectual şi păstor în dialog: la Şcoala Cuvântului cu cardinalul Martini

de Alessandro Di Bussolo

La 31 august 2012, Carlo Maria Martini, arhiepiscop de Milano din 1980 până în 2002 şi fost rector al Institutului Biblic Pontifical şi al Universităţii Gregoriane, a murit la Gallarate, în azilul pentru iezuiţi în vârstă. Don Colmegna, fost director al Caritas Ambrosiana în anii lui Martini şi care acum conduce Casa della Carità: "A fost un părinte-păstor, care a educat conştiinţa mea şi a multor conştiinţe de credincioşi".

"Am încercat cu sinceritate să ascult istoria, evenimentele, persoanele, pe voi toţi pe care vă intersectam pe drumul meu: am doresc să-i întâlnesc în mod ideal pe toţi, dar mai ales pe cei din urmă...". În cuvintele cu care arhiepiscopul Carlo Maria Martini îşi lua rămas bun de la milanezi, la 8 septembrie 2002, era mai ales păstorul care a căutat mereu dialogul. Cu credincioşii din cea mai mare dieceză din lume, condusă timp de 22 de ani, dar şi cu foarte mulţi care vedeau în el prima referinţă morală a oraşului. Un "părinte-păstor", atent la vieţile care i-au fost încredinţate, dar născut ca om de cultură, iezuit şi studios eminent al Sfintei Scripturi, rector al Institutului Pontifical Biblic mai întâi şi apoi al Universităţii Gregoriana.

Don Colmegna: un maestru şi un prieten care m-a învăţat aşa de mult

Maestru şi prieten. Aşa îl aminteşte astăzi pe Martini, la zece ani de la moarte, şi la 20 de ani de la rămasul bun emoţionant în Domul din Milano, don Virginio Colmegna, "preot de comunitate" milanez în vârstă de 77 de ani, pe care noul arhiepiscop născut la Torino dar venit de la Roma, în 1980 l-a trimis imediat în periferie, la Sesto San Giovanni, ca paroh şi "suflet" al comunităţii pentru cei cu dizabilităţi Parpagliona. Şi pe care în 1993 l-a chemat să conducă asociaţia Caritas Ambrosiana, lăsată în 2004 pentru a fonda Casa Carităţii, moştenirea arhiepiscopului-iezuit la Milano. Don Colmegna îl consideră pe cardinalul Martini "un maestru şi un prieten", care, ne spune el în interviul lung pe care l-a acordat la Vatican News, "a educat conştiinţa mea, ca şi atâtea conştiinţe de credincioşi".

Anii formării şi ai angajării academice

Cu don Virginio reparcurgem temele forte ale anilor de episcopat la Milano, unde Martini a fost trimis, "căzând din nori", de Ioan Paul al II-lea când era de doi ani rector al Universităţii Pontificale Gregoriana. Dar şi ale ultimilor zece ani de viaţă, la Ierusalim şi Gallarate, unde, în casa pentru iezuiţi bătrâni şi bolnavi, fizicul cardinalului de 85 de ani, ameninţat de boala Parkinson, a cedat la 31 august 2012. Dar înainte de a fi hirotonit episcop de Papa Wojtyła, Carlo Maria intră în Societatea lui Isus la numai 17 ani, este hirotonit preot la 25 de ani şi ia doctoratul în teologie la Gregoriana la 31 de ani. În 1966 ia doctoratul şi în Sfânta Scriptură la Biblicum şi după trei ani, la 42 de ani, devine rector, rămânând acolo până în 1978, când este chemat să conducă Gregoriana. În acei ani publică numeroase studii despre Cuvântul lui Dumnezeu, dar mai ales se îngrijeşte, împreună cu alţi specialişti din diferite confesiuni creştine, de ediţia critică a Noului Testament Grec. Activ în dialogul ecumenic şi în cel cu ebraismul, în 1978 este chemat de Paul al VI-lea să predice exerciţiile spirituale de Postul Mare în Vatican.

Venirea la Milano în 1980 şi invitaţia în arhiepiscopie

Don Colmegna aminteşte că în anii "de plumb" ai terorismului şi ai marilor tensiuni sociale, el tânăr "preot-muncitor" este invitat de nouă arhiepiscop "să trăiască trei zile cu el", în împărtăşire şi rugăciune, înainte de a fi trimis în periferie şi printre cei cu dizabilităţi. Astfel "am descoperit că şi alegerile de solidaritate - ne spune el - se nasc din ascultarea Duhului care luminează". Martini explică asta întregii dieceze în prima scrisoare pastorală, dedicată dimensiunii contemplative a vieţii.

De la Şcoala Cuvântului la Catedra necredincioşilor

În relatarea sa pasionată şi emoţionată, don Virginio reevocă multele iniţiative inovatoare ale arhiepiscopului, pornind de la Şcoala Cuvântului, pentru a-i ajuta pe credincioşi să se apropie de Sfânta Scriptură, prin lectio divina. Apoi Şcolile de formare la angajarea socială şi politică şi, din 1987, seria de întâlnire pe două voci despre "întrebările credinţei", pe care o numeşte Catedra necredincioşilor. În sfârşit marea Adunare de la Sihem, pentru a-i invita pe tineri la misiune în oraş. Cu un stil diferit de Papa Francisc, confratele iezuit Martini exprima apropiere concretă de credincioşi şi preoţi, subliniază don Colmegna. "Venea seara, pe neaşteptate, în comunitatea noastră pentru cei cu dizabilităţi, şi stătea pentru a vorbi cu ei, dând credibilitate Evangheliei". Sau telefona de mai multe ori pentru a se informa de preotul, probabil în criză vocaţională, "pe care l-a trimis să lucreze cu mine".

Ultimul Martini, suferinţa fizică şi pentru Biserică

În sfârşit, despre ultimul Martini, cel din noua cercetare biblică şi rugăciunea de mijlocire a păcii la Ierusalim, şi din suferinţa fizică şi pentru dificultăţile Bisericii la Gallarate, preşedintele Casei Carităţii aminteşte ultimul colocviu cu Benedict al XVI-lea, în iunie 2012. "Asistentul său don Damiano aminteşte că vorbele sale deveniseră mai puţin comprehensibile - ne spune don Virginio - şi totuşi a voit să înmâneze papei iubirea sa faţă de o Biserică ce avea nevoie de schimbare, şi suferinţa interioară pe care o trăia. Şi cred că Papa Francisc a primit acest semn şi a dat continuitate acestei dorinţe a lui". În continuare, interviul luat lui don Virginio Colmegna.

Care este amintirea dumneavoastră cea mai vie despre Carlo Maria Martini? Care întâlnire, care cuvinte ale lui vă răsună şi astăzi în inimă?

Sunt multe cuvintele care răsună, mai ales de la început, când Martini a venit la Milano (în februarie 1980, n.r.) şi pentru prima dată eu i-am scris. Erau momente dificile, de mari tensiuni şi sociale, şi eu am cerut să vorbesc cu el. El chiar mi-a propus să merg în episcopie ca să trăiesc trei zile cu el, pentru a descoperi după aceea împreună mandatul pe care l-a gândit pentru mine. După un moment de rugăciune, mi-a spus: "Mergi şi colaborează la Sesto San Giovanni cu cei care au dizabilităţi". De acolo s-a născut tot sensul vieţii mele sacerdotale, faptul că am descoperit că şi alegerile de angajare, de solidaritate, de proximitate, se nasc din această ascultare a Duhului care luminează. Martini mi-a învăţat asta astfel. Atunci când l-am întâlnit, pentru mine s-a schimbat conceptul de autoritate: el nu era autoritar, ci cu autoritate, o persoană care învaţă, apoi a devenit cu adevărat maestru, care a educat şi conştiinţa mea. Ca şi atâtea alte conştiinţe de credincioşi, marcaţi de Cuvântul ascultat, trăit, rugat.

Dumneavoastră aţi spus că nu aţi fi un preot aşa de bucuros dacă nu l-aţi fi cunoscut pe cardinalul Martini, care v-a redat gustul de a fi preot. De ce v-a marcat aşa de mult faptul de a-l fi întâlnit?

Pentru că într-adevăr mi-a dat sensul unei vocaţii, care este capabilă să găsească rădăcinile sale în totalitatea răspunsului, într-o Evanghelie care vorbeşte. În această perioadă, printre altele, în care cuvântul este cu "c" minusculă, în care toţi îl folosesc, nu-i dau creditul, fascinaţia, implicarea esenţială. Iată, a fi marcaţi de frumuseţea Evangheliei, care după aceea angajează viaţa. O spuneam pentru prima experienţă cu el, dar şi atunci când m-a trimis la Sesto San Giovanni, în Comunitatea pentru cei cu dizabilităţi Parpagliona, într-o biserică de periferie, îmi amintesc că l-am găsit acolo, în comunitatea mea: venea seara, pe neaşteptate. Şi chiar cu cei din urmă, cu cei fragili care erau acolo, marcaţi de oboseală, avea cuvinte capabile să deschidă spaţii de credibilitate a Evangheliei. Iată, aşadar, bucuria de a fi preot, chiar tânăr, care dădea totul, nu era numai pentru o operaţiune specială de ajutor, era şi asta, dar mai ales a descoperi vitalitatea Evangheliei, frumuseţea de a fi - folosesc acest cuvânt puternic - "consacraţi Evangheliei". Adesea m-au definit "preot al celor din urmă": nu, suntem preoţi marcaţi de frumuseţea Evangheliei, de acest loc teologic, care este sărăcia, care sunt săracii, cei din urmă. Această prospeţime a Bisericii conciliare, cred că am trăit-o ca dar mare.

Aţi vorbit despre Evanghelie, despre Cuvântul lui Dumnezeu care era centrul magisteriului cardinalului Martini. Pentru el dialogul era "fundamental ca parte constitutivă a căutării adevărului". Această învăţătură o scotea mereu din Cuvântul lui Dumnezeu?

Da, acest Cuvânt al lui Dumnezeu care devenea după aceea cuvânt trăit într-un dialog. El prefera mereu, în locul distincţiei "credincioşi şi necredincios", pe cea între "gânditori şi negânditori". Rodnicia Evangheliei de vestit, pe care în această perioadă de suferinţă o trăieşte Papa Francisc, şi pe care Martini a trăit-o în profunzime, este a unei Biserici care lasă spaţii de profeţie. Dar acesta este Cuvântul trăit, cântat, celebrat. În fond Lectio divina am învăţat-o cu toţii de la Martini: în acel Dom plin de tineri care citeau, meditau cu el. Şi apoi această angajare de a redesena strategiile. Eu am învăţat mult de la Martini despre ultima fază a vieţii, cea a slăbiciunii, a fragilităţii. Uneori se uită asta. M-a învăţat simţul limitei: când mergeam să-l vizitez la Gallarate, îmi strângea mâna afectuos. Don Damiano (Modena, n.r., secretarul şi asistentul lui Martini din 2009 până la moarte) m-a învăţat tocmai asta, el care l-a însoţit în ultimele timpuri ale vieţii: că în Martini era duioşie. El mi-a dăruit o mare prietenie... Îmi amintesc atunci când migranţii au ocupat pentru prima dată o biserică, Martini mi-a telefonat imediat, spunând: "Nu chema poliţia, încearcă să dialoghezi cu ei până la sfârşit, pentru a-i convinge să nu forţeze o confruntare". Au fost zile de dialog, şi la sfârşit am reuşit. Şi fericirea sa era că am reuşit să golesc biserica, aşa cum trebuia, dar s-o lase mărind capacitatea de dialog. Un dialog care străbate şi frontierele, care aduce blândeţe şi capacitate de răspuns.

Cu privire la magisteriul despre caritate al lui Martini, dumneavoastră aţi amintit deja, în alte ocazii, că pentru el totul pornea de la spiritualitate şi cultură. Este ceea ce indica şi în prima sa scrisoare pastorală la Milano?

Când m-a trimis la Casa Carităţii, eu am mers ca să-i spun. "Dar cuvântul «caritate» nu poate fi redus la «pomană» şi trăit numai aşa?". El mi-a răspuns: "Este şi asta, dar mai ales caritatea inundă dreptatea, solidaritatea, proximitatea, apropierea şi le împinge şi acolo unde nu există o utilitate socială". Şi darul gratuităţii se naşte din această experienţă extraordinară. Atunci când el şi-a făcut primul plan pastoral după dimensiunea contemplativă a vieţii, pe care-l înţeleg astăzi, în acest context şi mai actual, mulţi preoţi ambrozieni, între care noi "practicanţi", am comentat: "Abia venit ne spune să ne rugăm?". Între altele este paradoxal că tocmai planul pastoral al Diecezei de Milano din acest an, al Monseniorului Delpini, este despre rugăciune. Dimensiunea contemplativă, spunea Martini, drept capacitate de a fi vestită din închisoare, în locurile unde se trăieşte, unde se contrazice.

Aşadar caritate care se întemeiază şi în spiritualitate şi în cercetarea culturală. Pentru aceasta Martini a voit ca această Casă a Carităţii, care a fost un pic moştenirea sa lăsată diecezei, să fie şi un centru de elaborare culturală, formare şi studiu, deci o Academie a carităţii?

Desigur! A spus: "Caritatea este înţeleaptă". Anume: caritatea nu este caritabilă în sensul slab al cuvântului. Este capabilă să cerceteze. Aşa încât în Casa Carităţii este Biblioteca de graniţă, am numit-o. unde este această lucrare culturală continuă, acest dialog şi cu necredincioşii, care intersectează locurile culturale. Mai ales calculând că noi în Casa Carităţii îi primim pe cei din urmă dintre cei din urmă. Însă este nevoie de atâta competenţă şi cunoaştere. Aşadar a devenit un loc cultural care colaborează cu răbdare şi cu încăpăţânare, aş spune. Dar spun asta şi pentru mine: capacitatea de studiu, de ştiinţă, nu este o cumsecădenie, pur şi simplu. Este capacitatea bogată cultural să pună poezie, cultură. Îmi amintesc când a venit laureatul cu Premiul Nobel pentru Literatură, Wole Soyinka din Nigeria... şi noi continuăm să-i numim "sărăcuţi". În timp ce fiecare persoană este purtătoare a unei culturi, deci fiecare trebuie să fie obiect al grijii şi capacităţii noastre de relaţie afectivă. Asta ne-a permis să dialogăm şi să ne însuşim marea lecţie a lui don Lorenzo Milani şi a "şcolii populare". Cu o primire şi o ospitalitate care devine educaţie populară, aceea care riscă să lipsească astăzi, făcută cu ritmurile cotidianităţii. A învăţa să săpăm în conştiinţă, şi a purta înăuntru ceea ce Martini a numit "neliniştea carităţii". "Fă-l să vorbească - îmi spunea el - pe necredinciosul care este în tine. Dialoghează profund, interior". Acest lucru este extraordinar de actual în această perioadă. Mă gândesc la meditaţia minunată pe care Papa Francisc o face despre bătrâneţe, el care acum este în căruciorul cu rotile, şi care aduce atâta rodnicie, respectând vârsta dar în dialog continuu, pornind de la condiţia umană, pentru a redescoperi înţelepciunea.

Dumneavoastră tocmai aţi vorbit despre Papa Francisc. Sunteţi convins şi dumneavoastră, ca mulţi, că visul cardinalului Martini, exprimat episcopilor europeni în 1999 despre o Biserică săracă, o Biserică tânără, în care femeia este recunoscută datorită marii sale valori, se realizează în pontificatul lui Francisc?

Se anunţă, în sfârşit există acest spaţiu care se deschide. Martini avea un stil diferit de cel al Papei Francisc. Tonul părea aproape un ton profesional, în schimb era în această mare capacitate de a vedea Biserica drept loc teologic, care întâlneşte sărăcia şi limita, dar şi bogăţia teologică, pastorală. Nu este un asistenţialism a căuta o prezenţă mai mare a femeilor. Dar este fundamentul ministerial al unei Biserici cu faţă tânără şi iubită. Marea Adunare de la Sihem (parcurs diecezan pentru o misiune a tinerilor în Biserică din 1988 până în 1989, n.r.) cu tinerii la Palalido din Milano şi atenţia sa faţă de prezenţa feminină, este încă o mare provocare, însă care trebuie interpretată. Şi tema fundamentală a bucuriei, comună între Martini şi Francisc. Bucuria de a fi preot o datorez lui, şi acum, cu cei 77 de ani ai mei şi cu toată oboseala, slăbiciunea şi fragilitatea, încerc să fiu capabil de ea. Uneori putea să pară o persoană dezlipită, şi în schimb se îngrijea de persoane: dimineaţa uneori îmi telefona pentru a şti despre acel preot care era în dificultate, probabil era în criză vocaţională, şi mi-a cerut să-l iau să lucreze cu mine, ca părinte-păstor. Iată, Martini era un intelectual, dar insist, a fost un mare păstor, al unei Biserici care trăieşte profund această cotidianitate, şi anticipator de procese de comuniune. Şi cu adevărat sinodală. Biserica sinodală el a anticipat-o, trăind-o şi în ultimele timpuri, când suferea de slăbiciunea, de fragilitatea Bisericii, de distanţa sa. Şi purta această suferinţă în inimă.

Da, o bucurie şi un sens dat suferinţei pe care el a reuşit să-l găsească şi în ultimii ani dificili de boală, din 2008, aşa cum aminteşte şi don Damiano...

Când mergeam să-l vizitez la Gallarate, dar şi când am mers la Ierusalim, cu două autocare de la Casa Carităţii, care era la început, el era foarte marcat, ne-a predat o lecţie extraordinară despre excedentul carităţii, o caritate care iese din graniţe şi îţi intră înăuntru cu bucuria gratuităţii. Care nu are vârstă, dar care respectă fragilităţile diferitelor perioade ale vieţii. Adesea îl uităm pe Martini din ultimul timp: nu este Martini al cronicii. Este cardinalul care atunci când Papa Benedict, la 2 iunie 2012, a venit la Milano, a voit să meargă pentru a-l întâlni, ultima dată, cu mare trudă, şi de acum nu se mai înţelegeau bine cuvintele sale, aşa cum mi-a povestit don Damiano. Şi totuşi a voit să încredinţeze lui Benedict al XVI-lea, aproape într-o optică profetică, această iubire faţă de Biserica ce avea nevoie de schimbare şi suferinţa pe care o trăia. Şi cred că Papa Francisc a primit acest semn şi a dat continuitate acestei dorinţe culte, zilnice, obositoare şi suferite pe care Martini o trăia în el însuşi. Pe mine m-a învăţat foarte mult.

Iniţiative de amintire ale Bisericii ambroziene

Biserica ambroziană îl aminteşte pe cardinalul Martini, în această a zecea aniversare a morţii, împreună cu arhiepiscopii Schuster, Colombo şi Tettamanzi, cu o celebrare euharistică diecezană la 30 august, la 17.30, în Dom. Prezidează ritul arhiepiscopul Mario Delpini, iar printre concelebranţi, părinţii iezuiţi Carlo Casalone, preşedinte al Fundaţiei Carlo Maria Martini, şi Iuri Sandrin, paroh de "San Fedele". Miercuri, 31 august 2022, la ora 19.00, tot în Dom, la mormântul cardinalului Martini, este prevăzută o întâlnire de amintire şi de mărturie dedicată cardinalului dialogului, cu titlul "Carlo Maria Martini, profet din Milano", promovată de decanul Domnului, Monseniorul Gianantonio Borgonovo, cu o alegeri de scrieri sub îngrijirea lui Massimiliano Finazzer Flory şi intervenţiile Monseniorului Borgonovo, a directorului ziarului "Il Corriere della Sera", Luciano Fontana, a lui don Damiano Modena şi Armando Torno. Cu această ocazie, Fundaţia Carlo Maria Martini publică, pe situl fondazionemartini.it, parcursul Dialog în secţiunea Educational. De fapt, cardinalul a ales dialogul ca atitudine fundamentală pentru a-i întâlni pe alţii.

(După Vatican News, 31 august 2022)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 353.