Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Canada
(24-30 iulie 2022)

Vesperele cu episcopii, preoţii, diaconii, persoanele consacrate, seminariştii şi lucrătorii pastorali

Catedrala "Notre Dame" din Québec, joi, 28 iulie 2022

Iubiţi fraţi episcopi, iubiţi preoţi şi diaconi, persoane consacrate şi seminarişti, lucrători pastorali, bună seara!

Îi mulţumesc Monseniorului Poisson pentru cuvintele de bun-venit pe care mi le-a adresat şi vă salut pe voi toţi, în special pe cei care au trebuit să înfrunte un drum destul de lung pentru a ajunge: distanţele în ţara voastră sunt într-adevăr mari! Aşadar, mulţumesc! Sunt bucuros să vă întâlnesc.

Este semnificativ că ne aflăm în Bazilica Notre-Dame de Québec, catedrală a acestei Biserici particulare şi sediu primaţial al Canadei, al cărui prim episcop, Saint François de Laval, a deschis Seminarul în 1663 şi în toată activitatea sa s-a ocupat de formarea preoţilor. Despre "bătrâni", adică despre prezbiteri, ne-a vorbit lectura scurtă pe care am ascultat-o. Sfântul Petru ne-a îndemnat: "Păstoriţi turma lui Dumnezeu care v-a fost încredinţată, supraveghind-o, nu cu silă, ci de bunăvoie" (1Pt 5,2). În timp ce suntem adunaţi aici ca popor al lui Dumnezeu, să ne amintim că Isus este Păstorul vieţii noastre, care se îngrijeşte de noi pentru că ne iubeşte cu adevărat. Nouă, păstorilor Bisericii, ni se cere tot această generozitate în păstorirea turmei, pentru ca să se poată manifesta grija lui Isus faţă de toţi şi compasiunea faţă de rănile fiecăruia.

Şi tocmai pentru că suntem semn al lui Cristos, apostolul Petru ne îndeamnă: păstoriţi turma, conduceţi-o, nu lăsaţi ca să se rătăcească în timp ce vă ocupaţi de treburile voastre. Îngrijiţi-vă de ea cu dăruire şi duioşie. Şi - adaugă el - faceţi asta "de bunăvoie", nu din silă: nu ca o datorie, nu ca salariaţi religioşi sau funcţionari ai sacrului, ci cu inimă de păstori, cu entuziasm. Dacă noi privim la El, bunul Păstor, înainte de a privi la noi înşine, descoperim că suntem păziţi cu duioşie, simţim apropierea lui Dumnezeu. De aici se naşte bucuria slujirii, şi înainte de asta bucuria credinţei: nu din a vedea ceea ce noi suntem capabili să facem, ci din a şti că Dumnezeu este aproape, că ne-a iubit cel dintâi şi ne însoţeşte în fiecare zi.

Fraţilor şi surorilor, aceasta este bucuria noastră: nu o bucurie ieftină, aceea pe care uneori lumea ne-o propune înşelându-ne cu focuri de artificii; această bucurie nu este legată de bogăţii şi siguranţe; nici nu este legată de convingerea că în viaţa ne va merge bine mereu, fără cruci şi probleme. Bucuria creştină este unită mai degrabă cu o experienţă de pace care rămâne în inimă şi atunci când suntem asaltaţi de încercări şi suferinţe, pentru că ştim că nu suntem singuri ci însoţiţi de un Dumnezeu care nu este indiferent faţă de soarta noastră. Ca atunci când marea este agitată: la suprafaţă este în furtună, dar în adâncime rămâne calmă şi paşnică. Iată bucuria creştină: un dar gratuit, certitudinea de a ne şti iubiţi, sprijiniţi, îmbrăţişaţi de Cristos în orice situaţie a vieţii. Pentru că El este cel care ne eliberează de egoism şi de păcat, de tristeţea singurătăţii, de golul interior şi de frică, dându-ne o privire nouă asupra vieţii, o privire nouă asupra istoriei: "Cu Isus Cristos mereu se naşte şi se renaşte bucuria" (Evangelii gaudium, 1).

Şi atunci putem să ne întrebăm: cum merge bucuria noastră? Cum merge bucuria mea? Biserica noastră exprimă bucuria Evangheliei? În comunităţile noastre este o credinţa care atrage prin bucuria pe care o comunică?

Dacă vrem să înfruntăm la rădăcină aceste întrebări, nu putem face altceva decât să reflectăm asupra a ceea ce, în realitatea timpului nostru, ameninţă bucuria credinţei şi riscă s-o întunece, punând serios în criză experienţa creştină. Ne vine imediat să ne gândim la secularizare, care de mult timp a transformat de acum stilul de viaţă al femeilor şi al bărbaţilor de astăzi, lăsându-l pe Dumnezeu aproape pe fundal. El pare dispărut de la orizont, Cuvântul său nu mai pare o busolă de orientare pentru viaţă, pentru alegerile fundamentale, pentru relaţiile umane şi sociale. Însă trebuie să facem imediat o precizare: când observăm cultura în care suntem cufundaţi, limbajele sale şi simbolurile sale, trebuie să fim atenţi să nu rămânem prizonieri ai pesimismului şi ai resentimentului, lăsându-ne purtaţi la judecăţi negative sau la nostalgii inutile. De fapt există două priviri posibile faţă de lumea în care trăim: una aş numi-o "privire negativă"; cealaltă "privire care discerne".

Prima, privirea negativă, se naşte adesea dintr-o credinţă care, simţindu-se atacată, se concepe ca un soi de "armură" pentru a se apăra de lume. Cu amărăciune acuză realitatea spunând: "lumea este rea, domneşte păcatul", şi riscă astfel să se îmbrace cu un "spirit de cruciadă". Să fim atenţi la asta, pentru că nu este creştineşte; de fapt nu este modul de a fi al lui Dumnezeu, care - ne aminteşte Evanghelia - "atât de mult a iubit lumea încât l-a dat pe Fiul său unicul născut, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţă veşnică" (In 3,16). Domnul, care detestă mondenitatea şi are o privire bună asupra lumii. El binecuvântează viaţa noastră, vorbeşte bine despre noi şi despre realitatea noastră, se întrupează în situaţiile istoriei nu pentru a condamna, ci pentru a face să răsară sămânţa Împărăţiei chiar acolo unde pare să triumfe întunericul. În schimb, dacă ne oprim la o privire negativă, vom ajunge să negăm întruparea, pentru că vom fugi de realitate, în loc să ne întrupăm în ea. Ne vom închide în noi înşine, vom plânge asupra pierderilor noastre, ne vom plânge încontinuu şi vom cădea în tristeţe şi în pesimism: tristeţe şi pesimism care nu vin niciodată de la Dumnezeu. În schimb suntem chemaţi să avem o privire asemănătoare cu aceea a lui Dumnezeu, care ştie să distingă binele şi este încăpăţânat în căutarea lui, în vederea lui şi în alimentarea lui. Nu este o privire naivă, ci o privire care discerne realitatea.

Pentru a ascuţi discernământul nostru asupra lumii secularizate, să ne lăsăm inspiraţi de ceea ce a scris Sfântul Paul al VI-lea în Evangelii nuntiandi, exortaţie apostolică pe deplin actuală şi astăzi: pentru el secularizarea este "efortul în sine drept şi legitim, deloc incompatibil cu credinţa sau cu religia" (Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, 55), de a descoperi legile realităţii şi ale vieţii umane însăşi puse de Creator. De fapt, Dumnezeu nu ne vrea sclavi, ci fii, nu vrea să decidă în locul nostru, nici să ne oprime cu o putere sacrală într-o lume guvernată de legi religioase. Nu, El ne-a creat liberi şi ne cere să fim persoane adulte, persoane responsabile în viaţă şi în societate. Altceva - distingea sfântul Paul al VI-lea - este secularismul, o concepţie despre viaţă care separă total de legătura cu Creatorul, aşa încât Dumnezeu devine "superfluu şi deranjant" şi se generează "noi forme de ateism" secrete şi diferite: "civilizaţia consumurilor, hedonismul ridicat la valoare supremă, voinţa de putere şi de dominare, discriminări de orice tip" (ibidem). Iată, ca Biserică, mai ales ca păstori ai poporului lui Dumnezeu, ca păstori, ca persoane consacrate, ca seminarişti şi ca lucrători pastorali, ne revine nouă să ştim să facem aceste distincţii, să discernem. Dacă noi cedăm în faţa privirii negative şi judecăm în mod superficial, riscăm să lansăm un mesaj greşit, ca şi cum în spatele criticii despre secularizare ar fi din partea noastră nostalgia unei lumi sacralizate, a unei societăţi din alte timpuri în care Biserica şi slujitorii săi aveau mai multă putere şi relevanţă socială. Şi aceasta este o perspectivă greşită.

În schimb, aşa cum notează un mare cercetător al acestor teme, problema secularizării, pentru noi creştinii, nu trebuie să fie relevanţa socială mai mică a Bisericii sau pierderea de bogăţii materiale şi privilegii; mai degrabă, ea ne cere să reflectăm asupra schimbărilor societăţii care au influenţat asupra modului în care persoanele gândesc şi organizează viaţa. Dacă ne oprim asupra acestui aspect, ne dăm seama că nu credinţa este în criză, ci anumite forme şi moduri prin care o vestim. Şi, de aceea, secularizarea este o provocare pentru imaginaţia noastră pastorală, este "ocazia pentru recompunerea vieţii spirituale în noi forme şi prin noi moduri de a exista" (C. Taylor, A Secular Age, Cambridge 2007, 437). Astfel privirea care discerne, în timp ce ne arată dificultăţile pe care le avem în transmiterea bucuriei credinţei, în acelaşi timp ne stimulează să regăsim o nouă pasiune pentru evanghelizare, să căutăm noi limbaje, să schimbăm unele priorităţi pastorale, să mergem la esenţial.

Iubiţi fraţi şi surori, este nevoie să vestim Evanghelia pentru a dărui bărbaţilor şi femeilor de astăzi bucuria credinţei. Dar această vestire nu se dă înainte de toate prin cuvinte, ci printr-o mărturie îmbelşugată de iubire gratuită, aşa cum face Dumnezeu cu noi. Este o vestire care cere să ne întrupăm într-un stil de viaţă personală şi eclezială care să poată reaprinde dorinţa de Domnul, să insufle speranţă, să transmită încredere şi credibilitate. Şi cu privire la asta îmi permit, în spirit fratern, să vă propun trei provocări, pe care le veţi duce înainte în rugăciune şi în slujirea pastorală.

Prima provocare: a-l face cunoscut pe Isus. În pustiurile spirituale ale timpului nostru, generate de secularism şi de indiferenţă, este necesar să ne întoarcem la prima vestire. Repet: este necesar să ne întoarcem la prima vestire. Nu putem presupune să comunicăm bucuria credinţei prezentând aspecte secundare celui care încă nu l-a îmbrăţişat pe Domnul în viaţă, sau numai repetând unele practici sau reiterând forme pastorale din trecut. Trebuie găsite căi noi pentru a vesti inima Evangheliei celor care încă nu l-au întâlnit pe Cristos. Asta presupune o creativitate pastorală pentru a ajunge la persoane acolo unde trăiesc, nu aşteptând ca să vină ele: acolo unde trăiesc, găsind ocazii de ascultare, de dialog şi de întâlnire. Trebuie să ne întoarcem la esenţialitate, trebuie să ne întoarcem la entuziasmul din Faptele Apostolilor, la frumuseţea de a ne simţi instrumente ale rodniciei Duhului astăzi. Trebuie să ne întoarcem în Galileea. Este întâlnirea cu Isus Înviat: să ne întoarcem în Galileea pentru - permiteţi-mi expresia - a reîncepe după eşec. Să ne întoarcem în Galileea. Şi fiecare dintre noi are propria "Galilee", aceea a primei vestiri. Să recuperăm această amintire.

Însă pentru a vesti Evanghelia trebuie să fim şi credibili. Şi iată a doua provocare: mărturia. Evanghelia se vesteşte în mod eficace atunci când viaţa este cea care vorbeşte, care revelează acea libertate care îi face liberi pe ceilalţi, acea compasiune care nu cere nimic în schimb, acea milostivire care fără cuvinte vorbeşte despre Cristos. Biserica din Canada a început un parcurs nou, după ce a fost rănită şi răscolită de răul săvârşit de unii fii ai săi. Mă gândesc îndeosebi la abuzurile sexuale comise împotriva minorilor şi a persoanelor vulnerabile, scandaluri care cer acţiuni puternice şi o luptă ireversibilă. Eu aş vrea, împreună cu voi, să cer iarăşi iertare tuturor victimelor. Durerea şi ruşinea pe care le simţim trebuie să devină ocazie de convertire: să nu se mai întâmple niciodată! Şi, gândindu-ne la drumul de vindecare şi reconciliere cu fraţii şi surorile indigeni, comunitatea creştină să nu se mai lase niciodată contaminată de ideea că există o superioritate a unei culturi faţă de altele şi că este legitim a folosi mijloace de coerciţie faţă de alţii. Să recuperăm ardoarea misionară a primului vostru episcop, Saint François de Laval, care s-a ridicat împotriva tuturor celor care îi degradau pe indigeni inducându-i să consume băuturi pentru a-i înşela. Să nu permitem ca vreo ideologie să alieneze şi să dezorienteze stilurile şi formele de viaţă ale popoarelor noastre pentru a încerca să le supună şi să le domine. Ca noile progrese ale umanităţii să fie asimilabile în identităţile lor culturale cu cheile culturii.

Dar pentru a înfrânge această cultură a excluderii este nevoie ca să începem noi: păstorii să nu se simtă superiori faţă de fraţii şi surorile din poporul lui Dumnezeu; consacraţii să trăiască fraternitatea şi libertatea în ascultare în comunitate; seminariştii să fie gata să fie slujitori docili şi disponibili şi lucrătorii pastorali să nu înţeleagă slujirea lor ca putere. Se începe de aici. Voi sunteţi protagoniştii şi constructorii unei Biserici diferite: umilă, blândă, milostivă, o Biserică ce însoţeşte progresele, care lucrează cu hotărâre şi seninătate la înculturare, care valorizează pe fiecare şi orice diversitate culturală şi religioasă. Să oferim această mărturie!

În sfârşit, a treia provocare: fraternitatea. Prima, al face cunoscut pe Isus; a doua, mărturia; a treia, fraternitatea. Biserica va fi martoră credibilă a Evangheliei cu cât membrii săi vor trăi mai mult comuniunea, creând ocazii şi spaţii pentru ca oricine se apropie de credinţă să găsească o comunitate ospitalieră, care ştie să asculte, care ştie să intre în dialog, care promovează o calitate bună a relaţiilor. Aşa spunea episcopul vostru sfânt misionarilor: "Adesea un cuvânt amar, o nerăbdare, o faţă care respinge vor distruge într-un moment ceea ce a fost construit în mult timp" (Instrucţiuni către misionari, 1668).

Este vorba de a trăi o comunitate creştină care devine astfel şcoală de umanitate, unde se învaţă iubirea ca fraţi şi surori, dispuşi să lucreze împreună pentru binele comun. De fapt, la inima vestirii evanghelice este iubirea lui Dumnezeu, care transformă şi face capabili de comuniune cu toţi şi de slujire faţă de toţi. Un teolog din această ţară a scris: "Iubirea pe care Dumnezeu ne-o dăruieşte se revarsă în iubire... Este o iubire care-l determină pe bunul samaritean să se oprească şi să aibă grijă de călătorul atacat de tâlhari. Este o iubire care nu are frontiere, care caută împărăţia lui Dumnezeu... şi această împărăţie este universală" (B. Lonergan, "The Future of Christianity", în A Second Collection: Papers by Bernard F.J. Lonergan S.J., London 1974, 154). Biserica este chemată să întrupeze această iubire fără frontiere, pentru a construi visul pe care Dumnezeu îl are pentru omenire: să fie toţi fraţi. Să ne întrebăm: cum merge fraternitatea dintre noi? Episcopii între ei şi cu preoţii, preoţii între ei şi cu poporul lui Dumnezeu: suntem fraţi sau concurenţi divizaţi în partide? Şi cum sunt relaţiile noastre cu acela care nu este "dintre ai noştri", cu acela care nu crede, cu acela care are tradiţii şi obiceiuri diferite? Aceasta este calea: promovarea relaţiilor de fraternitate cu toţi, cu fraţii şi surorile indigeni, cu fiecare soră şi frate pe care-i întâlnim, pentru că pe faţa fiecăruia se reflectă prezenţa lui Dumnezeu.

Iubiţi fraţi şi surori, acestea sunt numai câteva provocări. Să nu uităm că putem să le ducem înainte numai cu forţa Duhului, pe care trebuie să-l invocăm mereu în rugăciune. În schimb să nu lăsăm să intre în noi duhul secularismului, crezând că putem să creăm proiecte care funcţionează singure şi numai cu forţele umane, fără Dumnezeu. Este o idolatrie, aceasta, idolatria proiectelor fără Dumnezeu. Şi, vă rog, să nu ne închidem în "înapoiere" ci să mergem înainte, cu bucurie!

Să punem în practică aceste cuvinte pe care le adresăm lui Saint François de Laval:

Ai fost omul împărtăşirii, vizitând bolnavii,
îmbrăcând săracii, luptând pentru demnitatea populaţiilor originare,
susţinând misionarii epuizaţi,
mereu gata să întinzi mâna celui care se simţea mai rău decât tine.

De câte ori proiectele tale au fost dărâmate!
De fiecare dată tu le-ai repus în picioare.
Ai înţeles că lucrarea lui Dumnezeu nu este din piatră
şi că în acest ţinut de descurajare
era nevoie de un constructor de speranţă.

Vă mulţumesc pentru ceea ce faceţi şi vă binecuvântez din inimă. Şi vă rog, continuaţi să vă rugaţi pentru mine.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 393.