Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Canada
(24-30 iulie 2022)

Participarea la "Lac Ste. Anne Pilgrimage" şi Liturgia Cuvântului

"Lac Ste. Anne", marţi, 26 iulie 2022

Iubiţi fraţi şi surori, âba-wash-did! Tansi! Oki! [bună ziua]

Este frumos pentru mine să fiu aici, pelerin cu voi şi în mijlocul vostru. În aceste zile, astăzi în mod special, am fost impresionat de sunetul tamburinelor care m-au însoţit peste tot unde am mers. Aceste bătăi ale tamburinelor mi se păreau ecouri ale bătăilor multor inimi: inimile care, de-a lungul secolelor, au vibrat la aceste ape; inimile atâtor pelerini care au ritmat împreună pasul pentru a ajunge la acest "lac al lui Dumnezeu"! Aici se pot percepe cu adevărat bătăile corale ale unui popor pelerin, ale generaţiilor care au pornit la drum spre Domnul pentru a experimenta opera sa de vindecare. Câte inimi au ajuns aici doritoare şi istovite, apăsate de poverile vieţii, şi la aceste ape au găsit mângâierea şi forţa pentru a merge înainte! Şi aici, cufundaţi în creaţie, există alte bătăi pe care le putem asculta, cele materne ale pământului. Şi aşa cum bătăile copiilor, încă din sânul matern, sunt în armonie cu cele ale mamelor, tot aşa pentru a creşte ca fiinţe umane avem nevoie să cadenţăm ritmurile vieţii la cele ale creaţiei care ne dă viaţă. Astfel să mergem din nou astăzi la izvoarele de viaţă: la Dumnezeu, la părinţi şi, în ziua şi în casa sfintei Ana, la bunici, pe care-i salut cu mare afect.

Transportaţi de aceste bătăi vitale, suntem acum aici, în tăcere, contemplăm apele acestui lac. El ne ajută să ne întoarcem şi la izvoarele credinţei. De fapt ne permite să peregrinăm ideal până la locurile sfinte: să ni-l imaginăm pe Isus, care a desfăşurat mare parte din activitatea sa chiar pe malurile unui lac, Lacul Galileei. Acolo i-a ales şi i-a chemat pe apostoli, a proclamat Fericirile, a relatat cel mai mare număr de parabole, a făcut semne şi vindecări. Or, acel lac constituia inima "Galileei neamurilor" (Mt 4,15), o zonă periferică, de comerţ, unde ajungeau diferite populaţii, colorând regiunea cu tradiţii şi culte disparate. Era vorba de locul cel mai distant, geografic şi cultural, de puritatea religioasă, care se concentra la Ierusalim, la templu. Aşadar putem să ne imaginăm acel lac, numit Marea Galileei, ca un cumul de diferenţe: pe malurile sale se întâlneau pescari şi vameşi, centurioni şi sclavi, farisei şi săraci, bărbaţi şi femei din cele mai variate provenienţe şi straturi sociale. Acolo, chiar acolo, Isus a predicat Împărăţia lui Dumnezeu: nu unor oameni religioşi selecţionaţi, ci unor populaţii diferite care veneau din mai multe părţi ca şi astăzi, a predicat primindu-i pe toţi într-un teatru natural ca acesta. Dumnezeu a ales acel context poliedric şi eterogen pentru a vesti lumii ceva revoluţionar: de exemplu, "întoarceţi obrazul celălalt, iubiţi pe duşmani, trăiţi ca fraţi pentru a fi fii ai lui Dumnezeu, Tată care face să strălucească soarele asupra celor buni şi asupra celor răi şi face să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi" (cf. Mt 5,38-48). Astfel chiar acel lac, "amestec de diversităţi", a devenit sediul unei nemaiauzite veşti de fraternitate; al unei revoluţii fără morţi şi răniţi, revoluţia iubirii. Şi aici, pe malurile acestui lac, sunetul tamburinelor care străbate secolele şi uneşte oameni diferiţi, ne duce până atunci. Ne aminteşte că fraternitatea este adevărată dacă îi uneşte pe cei distanţi, că mesajul de unitate pe care cerul îl trimite pe pământ nu se teme de diferenţe şi ne invită la comuniune, la comuniunea diferenţelor, pentru a reporni împreună, pentru că toţi - toţi! - suntem pelerini pe cale.

Fraţilor, surorilor, pelerini la aceste ape, ce anume putem lua de aici? Ne ajută să descoperim Cuvântul lui Dumnezeu. Profetul Ezechiel a repetat de două ori că apele care au izvorât din templu, pentru poporul lui Dumnezeu, "dau viaţa" şi "vindecă" (cf. Ez 47,8-9).

Dau viaţa. Mă gândesc la bunicile care sunt aici cu noi, multe! Preaiubitelor, inimile voastre sunt izvoare din care a izvorât apa vie a credinţei, cu care aţi adăpat copii şi nepoţi. Mă impresionează rolul vital al femeilor în comunităţile indigene: ocupă un loc important deoarece sunt izvoare binecuvântate de viaţă nu numai fizică, ci şi spirituală. Şi, gândindu-mă la kokum ale voastre, mă gândesc din nou şi la bunica mea. De la ea am primit prima vestire a credinţei şi am învăţat că Evanghelia se transmite aşa, prin duioşia îngrijirii şi înţelepciunea vieţii. Credinţa se naşte rar citind o carte singuri în sufragerie, ci se răspândeşte într-un climat familial, se transmite în limba mamelor, cu dulcea cântare dialectală a bunicilor. Îmi încălzeşte inima văzând aici atâţia bunici şi străbunici. Mulţumesc! Vă mulţumesc şi aş vrea să spun celor care au bătrâni acasă, în familie: aveţi o comoară! Păstraţi între zidurile voastre un izvor de viaţă; vă rog, îngrijiţi-vă de ei ca de moştenirea cea mai preţioasă de iubit şi de păstrat.

Profetul spune că apele, în afară de a da viaţă, vindecă. Acest aspect ne duce iar pe malurile lacului Galileei, unde Isus "a vindecat mulţi care aveau rău de diferite boli" (Mc 1,34). Acolo, "când s-a înserat, îi aduceau la el pe toţi bolnavii" (v. 32). În această seară să ne imaginăm în jurul lacului cu Isus, în timp ce el se apropie, se apleacă şi, cu răbdare, compasiune şi duioşie, vindecă atâţia bolnavi în trup şi în spirit: posedaţi de diavoli, leproşi, paralitici, orbi, dar şi persoane istovite şi descurajate, rătăcite şi rănite. Isus a venit şi vine iar să se îngrijească de noi, să mângâie şi să vindece umanitatea noastră singură şi epuizată. Tuturor, şi nouă, adresează aceeaşi invitaţie: "Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă" (Mt 11,28). Sau, ca în textul pe care l-am ascultat în această seară: "Dacă îi este sete cuiva, să vină la mine şi să bea" (In 7,37).

Fraţilor, surorilor, noi toţi avem nevoie de vindecarea lui Isus, medic al sufletelor şi al trupurilor. Doamne, aşa cum oamenilor de pe malurile mării Galileei nu le era frică să strige nevoile lor, tot aşa şi noi în această seară, Doamne, venim la tine, cu durerea pe care o avem în noi. Îţi aducem aridităţile şi truda noastră, îţi aducem traumele violenţelor îndurate de fraţii şi surorile noştri indigeni. În acest loc binecuvântat, unde domnesc armonia şi pacea, îţi prezentăm dizarmoniile istoriilor noastre, efectele teribile ale colonizării, durerea de neşters a atâtor familii, bunici şi copii. Doamne, ajută-ne să ne vindecăm rănile noastre. Ştim că asta cere angajare, îngrijire şi fapte concrete din partea noastră; dar ştim de asemenea, Doamne, că singuri nu reuşim. Ne încredinţăm Ţie şi mijlocirii Mamei tale şi a bunicii tale.

Da, Doamne, ne încredinţăm mijlocirii mamei tale şi a bunicii tale, pentru că mamele şi bunicile ajută la vindecarea rănilor inimii. În timpul dramelor cuceririi, Sfânta Fecioară Maria de Guadalupe a fost cea care a transmis credinţa dreaptă indigenilor, vorbind limba lor, îmbrăcând hainele lor, fără violenţe şi fără impuneri. Şi puţin după aceea, cu venirea tiparului, au fost publicate primele gramatici şi primele catehisme în limbi indigene. Cât bine au făcut în acest sens misionarii autentic evanghelizatori pentru a păstra în atâtea părţi ale lumii limbile şi culturile autohtone! În Canada, această "înculturare maternă" a avut loc prin lucrarea Sfintei Ana, unind frumuseţea tradiţiilor indigene şi a credinţei şi plăsmuindu-le cu înţelepciunea unei bunici, care este mamă de două ori. Şi Biserica este femeie, şi Biserica este mamă. De fapt, n-a existat niciodată un moment în istoria sa în care credinţa să nu fie transmisă în limbă maternă, de către mame şi de către bunici. În schimb, parte din moştenirea dureroasă pe care o înfruntăm se naşte din faptul de a le fi împiedicat pe bunicile indigene să transmită credinţa în limba lor şi în cultura lor. Această pierdere este cu siguranţă o tragedie, dar prezenţa voastră aici este o mărturie de rezilienţă şi de repornire, de pelerinaj spre vindecare, de deschidere a inimii la Dumnezeu care vindecă faptul de a fi comunitate. Acum noi toţi, ca Biserică, avem nevoie de vindecare: avem nevoie să fim vindecaţi de ispita de a ne închide în noi înşine, de a alege apărarea instituţiei în locul căutării adevărului, de a prefera puterea lumească în locul slujirii evanghelice. Iubiţi fraţi şi surori, să ne ajutăm ca să dăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, contribuţia noastră pentru a edifica o Biserică mamă aşa cum îi place Lui: capabilă să îmbrăţişeze fiecare fiu şi fiică; deschisă la toţi şi care să vorbească fiecăruia şi fiecăreia; care să nu meargă împotriva cuiva, ci să meargă în întâmpinarea oricui.

Mulţimile de la lacul Galileei care se îmbulzeau în jurul lui Isus erau formate îndeosebi din oameni obişnuiţi, oameni simpli, care îi duceau Lui propriile nevoi şi propriile răni. În mod asemănător, dacă vrem să ne îngrijim şi să vindecăm viaţa comunităţilor noastre, nu putem decât să pornim de la săraci, de la cei mai marginalizaţi. Prea des ne lăsăm conduşi de interesele câtorva care se simt bine; este necesar să ştim să ascultăm durerea celor care, adesea în tăcere, în oraşele noastre aglomerate şi depersonalizate, strigă: "Nu ne lăsaţi singuri!". Este şi strigătul bătrânilor care riscă să moară singuri în casă sau abandonaţi într-o structură, sau al bolnavilor incomozi cărora, în locul afectului, le este administrată moartea. Este strigătul sufocat al tinerilor şi al tinerelor mai mult interogaţi decât ascultaţi, care deleagă libertatea lor unui telefon mobil, în timp ce pe aceleaşi străzi alţii de vârsta lor umblă pierduţi, anesteziaţi de vreo distracţie, pradă dependenţelor care îi fac trişti şi nesuferiţi, incapabili să creadă în ei înşişi, să iubească ceea ce sunt şi frumuseţea vieţii pe care o au. Nu ne lăsaţi singuri este strigătul celor care ar vrea o lume mai bună, dar nu ştiu de unde să înceapă.

Isus, care ne vindecă şi mângâie cu apa vie a Duhului său, în această seară în Evanghelie ne cere ca şi din noi, din sânul celui care crede, "să ţâşnească râuri de apă vie" (cf. v. 38). Iar noi, ştim să adăpăm aridităţile fraţilor şi surorilor? În timp ce noi continuăm să cerem mângâiere de la Dumnezeu, ştim să o dăm şi altora? De câte ori ne eliberăm de atâtea poveri interioare, de exemplu de faptul de a nu ne simţi iubiţi şi respectaţi, tocmai începând să-i iubim pe alţii în mod gratuit! În singurătăţile şi necazurile noastre Isus ne determină să ieşim, ne determină să dăm, ne determină să iubim. Şi atunci, mă întreb: ce fac eu pentru cel care are nevoie de mine? Privind la populaţiile indigene, gândindu-mă la istoriile lor şi la durerea pe care au îndurat-o, ce fac eu pentru populaţiile indigene? Ascult cu un pic de curiozitate lumească şi mă scandalizez pentru cele întâmplate în trecut, sau fac ceva concret pentru ei? Mă rog, întâlnesc, citesc, mă documentez, mă las atins de istoriile lor? Şi, privind la mine însumi, dacă mă aflu în suferinţă, îl ascult pe Isus care vrea să mă ducă în afara staulului necazului meu şi mă invită să repornesc, să merg mai departe, să iubesc? Uneori, un mod frumos pentru a ajuta o altă persoană este acela de a nu-i da imediat ceea ce cere, ci de a o însoţi, de a o invita să iubească, să devină dar. Pentru că în acest mod, prin binele pe care-l va putea face altora, va descoperi râurile sale de apă vie, va descoperi comoară unică şi preţioasă care este ea.

Iubiţi fraţi şi surori indigeni, am venit pelerin şi pentru a vă spune cât de preţioşi sunteţi pentru mine şi pentru Biserică. Doresc ca Biserica să fie împletită între noi, aşa cum sunt strânse şi unite firele fularelor colorate pe care mulţi dintre voi le purtaţi. Domnul să ne ajute să mergem înainte în procesul de vindecare, spre un viitor tot mai vindecat şi reînnoit. Cred că este şi dorinţa bunicilor voştri şi a bunicilor noştri. Bunicii lui Isus, sfinţii Ioachim şi Ana, să binecuvânteze drumul nostru.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 305.