Papa Francisc: Discurs adresat profesorilor şi studenţilor de la Institutul Pontifical Liturgic (7 mai 2022)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!

Mulţumesc, părinte abate primat, pentru introducerea dumneavoastră. S-a îmbunătăţit italiana! E bine. Îl salut pe părintele rector, pe părintele preşedinte, pe profesori şi pe voi toţi, dragi studenţi şi foşti-studenţi ai Institutului Pontifical Liturgic.

Sunt bucuros să vă primesc cu ocazia celei de 60-a aniversări a întemeierii sale. Ea a avut loc ca răspuns la necesitatea crescândă a poporului lui Dumnezeu de a trăi şi a participa mai intens la viaţa liturgică a Bisericii; exigenţă care a avut în Conciliul al II-lea din Vatican verificarea iluminantă cu constituţia Sacrosanctum Concilium. De acum, dedicarea instituţiei voastre pentru studiul liturgiei este bine recunoscută. Experţi formaţi în aulele voastre promovează viaţa liturgică în multe dieceze, în contexte culturale destul de diferite.

Trei dimensiuni reies clar din stimulentul conciliar la reînnoirea vieţii liturgice. Prima este participarea activă şi rodnică la liturgie; a doua este comuniunea eclezială animată de celebrarea Euharistiei şi a sacramentelor Bisericii; şi a treia este impulsul la misiunea evanghelizatoare pornind de la viaţa liturgică ce îi implică pe toţi cei botezaţi. Institutul Pontifical Liturgic este în slujba acestei exigenţe triple.

Înainte de toate formarea de a trăi şi a promova participarea activă în viaţa liturgică. Studiul aprofundat şi ştiinţific al liturgiei trebuie să vă determine să favorizaţi, aşa cum voia Conciliul, această dimensiune fundamentală a vieţii creştine. Aici, cheia este a educa persoanele să intre în spiritul liturgiei. Şi pentru a şti să faceţi asta este necesar să fiţi impregnaţi de acest spirit. La "Sfântul Anselm", aş vrea să spun, ar trebui să se întâmple asta: impregnarea cu spiritul liturgiei, simţirea misterului ei, cu uimire mereu nouă. Liturgia nu se posedă, nu, nu este o meserie: liturgia se învaţă, liturgia se celebrează. A ajunge la această atitudine de a celebra liturgia. Şi se participă activ numai în măsura în care se intră în acest spirit de celebrare. Nu este problemă de rituri, este misterul lui Cristos, care o dată pentru totdeauna a revelat şi a împlinit sacrul, jertfa şi preoţia. Cultul în duh şi adevăr. Toate acestea, în Institutul vostru, trebuie meditate, asimilate, aş spune "respirate". La şcoala Scripturilor, a Părinţilor, a Tradiţiei, a sfinţilor. Numai astfel participarea se poate traduce într-un mai mare simţ al Bisericii, care să facă să se trăiască evanghelic în orice timp şi în orice împrejurare. Şi aceasta atitudine de a celebra îndură ispite. Cu privire la asta aş vrea să subliniez pericolul, ispita formalismului liturgic: a merge mai mult în urma formelor, a formalităţilor decât a realităţii, aşa cum vedem astăzi în acele mişcări care încearcă un pic să meargă în urmă şi neagă chiar Conciliul al II-lea din Vatican. Atunci celebrarea este recitare, este un lucru fără viaţă, fără bucurie.

În afară de asta, dedicarea voastră pentru studiul liturgic, din partea fie a profesorilor fie a studenţilor, vă face să creşteţi în comuniunea eclezială. De fapt, viaţa liturgică ne deschide spre celălalt, spre cel mai de aproape şi spre cel mai de departe de Biserică, în apartenenţa comună la Cristos. A da glorie lui Dumnezeu în liturgie îşi află răspunsul său în iubirea faţă de aproapele, în angajarea de a trăi ca fraţi în situaţiile zilnice, în comunitatea în care mă află, cu calităţile sale şi limitele sale. Acesta este drumul sfinţirii adevărate. De aceea, formarea poporului lui Dumnezeu este o misiune fundamentală pentru a trăi o viaţă liturgică pe deplin eclezială.

Şi al treilea aspect. Fiecare celebrare liturgică se termină mereu cu misiunea. Ceea ce trăim şi celebrăm ne face să ieşim în întâmpinarea celorlalţi, în întâmpinarea lumii care ne înconjoară, în întâmpinarea bucuriilor şi a necesităţilor atâtora care poate că trăiesc fără a cunoaşte darul lui Dumnezeu. Viaţa liturgică genuină, în special Euharistia, ne stimulează mereu la caritate, care este înainte de toate deschidere şi atenţie faţă de celălalt. Această atitudine începe şi se întemeiază mereu în rugăciune, îndeosebi în rugăciunea liturgică. Şi această dimensiune ne deschide şi la dialog, la întâlnire, la spiritul ecumenic, la primire.

M-am oprit pe scurt asupra acestor trei dimensiuni fundamentale. Mai subliniez că viaţa liturgică, şi studierea ei, trebuie să conducă la o mai mare unitate eclezială, nu la dezbinare. Când viaţa liturgică este un pic steag de dezbinare, există mirosul diavolului acolo înăuntru, înşelătorul. Nu este posibil a aduce cult lui Dumnezeu şi în acelaşi timp a face din liturgie un câmp de bătălie pentru probleme care nu sunt esenţiale, dimpotrivă, pentru probleme depăşite şi pentru a lua poziţie, pornind de la liturgie, cu ideologii care dezbină Biserica. Evanghelia şi Tradiţia Bisericii ne cheamă să fim puternic uniţi pe ceea ce este esenţial şi să împărtăşim diferenţele legitime în armonia Duhului. De aceea Conciliul a voit să pregătească din belşug masa cuvântului lui Dumnezeu şi a Euharistiei, pentru a face posibilă prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului său. Astfel Biserica, prin rugăciunea liturgică, prelungeşte lucrarea lui Cristos în mijlocul bărbaţilor şi femeilor din orice timp, chiar şi în mijlocul creaţiei, împărţind harul prezenţei sale sacramentale. Liturgia trebuie studiată rămânând fideli faţă de acest mister al Bisericii.

Este adevărat că orice reformă creează rezistenţe. Eu îmi amintesc, eram copil, când Pius al XII-lea a început cu prima reformă liturgică, prima: se poate bea apă înainte de împărtăşanie, post de o oră... "Dar asta este împotriva sfinţeniei Euharistiei!", se sfâşiau hainele. După aceea, Liturghia de seară: "Dar, cum aşa, Liturghia este dimineaţa!". Apoi, reforma Triduum-ului pascal: "Dar, cum aşa, sâmbăta trebuie să învie Domnul, acum o amână pentru duminică, pentru sâmbătă seara, duminică nu trag clopotele... Şi cele douăsprezece profeţii unde merg?". Toate aceste lucruri scandalizau mentalităţile închise. Se întâmplă şi astăzi. Mai mult, aceste mentalităţi închise folosesc scheme liturgice pentru a apăra propriul punct de vedere. A folosi liturgia: aceasta este drama pe care o trăim în grupuri ecleziale care se îndepărtează de Biserică, pun în discuţie Conciliul, autoritatea episcopilor..., pentru a păstra tradiţia. Şi se foloseşte liturgia, pentru aceasta.

Provocările din lumea noastră şi din momentul prezent sunt foarte puternice. Biserica are nevoie astăzi ca întotdeauna să trăiască din liturgie. Părinţii conciliari au făcut o mare lucrare pentru ca aşa să fie. Noi trebuie să continuăm această misiune de a forma la liturgie pentru a fi formaţi de liturgie. Sfânta Fecioară Maria împreună cu apostolii se rugau, frângeau Pâinea şi trăiau caritatea cu toţi. Prin mijlocirea lor, liturgia Bisericii să facă prezentă astăzi şi întotdeauna acest model de viaţă creştină.

Vă mulţumesc pentru slujirea pe care o aduceţi Bisericii şi vă încurajez s-o duceţi înainte în bucuria Duhului. Vă binecuvântez din inimă. Şi vă cer cu rugăminte să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 236.