Papa Francisc: Discurs adresat participanţilor la al 32-lea Curs despre Forul Intern promovat de Penitenţiaria Apostolică (25 martie 2022)

Iubiţi fraţi, bună ziua şi bine aţi venit!

Sunt bucuros să vă întâlnesc cu ocazia Cursului anual despre Forul Intern, organizat de Penitenţiaria Apostolică şi ajuns la a treizeci şi doua ediţie a sa. Sunt statornici aceştia, sunt statornici. Felicitări!

Îl salut pe cardinalul Mauro Piacenza, penitenţiar major, şi îi mulţumesc din inimă pentru cuvintele sale de introducere. Îl salut pe regent, prelaţii, oficialii şi personalul Penitenţiariei, colegii penitenţiarilor ordinari şi extraordinari din bazilici papale din urbe, şi pe voi toţi, participanţi la curs, într-adevăr numeroşi: circa opt sute de clerici! Acesta este un semn bun, pentru că astăzi o mentalitate răspândită înţelege cu greu dimensiunea supranaturală, sau chiar ar vrea s-o nege. Mereu, mereu tentaţia de a o reduce. Spovada este un dialog. Şi dialogul nu se poate reduce la trei sau patru sfaturi psihologice pentru a merge înainte, asta înseamnă a-i lua Sacramentului esenţialul Sacramentului.

Poate face bine, nu numai vouă, ci tuturor preoţilor confesori, eventual profitând de timpul Postului Mare, să recitim şi să medităm Nota despre forul intern şi inviolabilitatea sigiliului sacramental, publicată de Penitenţiaria Apostolică în 2019. Ea atinge aspecte de mare actualitate, şi mai ales ne ajută să redescoperim cât este de preţioasă şi necesară, şi în zilele noastre, slujirea Reconcilierii, care face vizibilă şi realizează milostivirea lui Dumnezeu, o realizează.

Într-un interviu recent, cu o expresie neobişnuită, am afirmat că "iertarea este un drept uman". Noi toţi avem dreptul de a fi iertaţi. Toţi. De fapt, la ea tânjeşte profund inima fiecărui om, pentru că, în fond, a fi iertaţi înseamnă a fi iubiţi pentru ceea ce suntem, în pofida limitelor noastre şi a păcatelor noastre. Şi iertarea este un "drept" în sensul că Dumnezeu, în misterul pascal al lui Cristos, a dăruit-o în mod total şi ireversibil fiecărui om disponibil s-o primească, cu inimă umilă şi căită. Împărţind cu generozitate iertarea lui Dumnezeu, noi, confesorii, colaborăm la vindecarea oamenilor şi a lumii; cooperăm la realizarea acelei iubiri şi a acelei păci la care fiecare inimă tânjeşte atât de intens; cu iertarea contribuim, permiteţi-mi cuvântul, la o "ecologie" spirituală a lumii.

Aş vrea să vă ofer câteva idei de reflecţie şi revizuire a vieţii în jurul a trei cuvinte-cheie: primire, ascultare şi însoţire. Primire, ascultare şi însoţire. Trei dimensiuni esenţiale ale slujirii confesorului; trei feţe ale iubirii, la care trebuie adăugată bucuria, care o însoţeşte mereu.

Primirea trebuie să fie prima caracteristică a confesorului. Este aceea care îl ajută pe penitent să se apropie de sacrament cu spiritul corect, să nu stea concentrat asupra sieşi şi asupra propriului păcat, ci să se deschidă la paternitatea lui Dumnezeu, la darul Harului. Primirea este măsura carităţii pastorale, pe care v-aţi format-o pe drumul de formare la preoţie şi este bogată în roade fie pentru penitent, fie pentru confesorul însuşi, care trăieşte paternitatea sa, ca tatăl fiului risipitor, plin de bucurie pentru întoarcerea fiului. Avem noi această primire şi această bucurie? Seninătatea unui confesor care ştie să primească, ziua sau seara: "Poftim", şi lasă să vorbească. A crea climatul de pace, precum şi de bucurie.

Al doilea element este ascultarea. A asculta - ştim asta - este mai mult decât a auzi. Cere o dispoziţie interioară făcută din atenţie, din disponibilitate, din răbdare. Trebuie părăsite propriile gânduri, propriile scheme, pentru a deschide cu adevărat mintea şi inima la ascultare. Dacă, în timp ce vorbeşte celălalt, tu deja te gândeşti la ce să spui, la ce să răspunzi, atunci tu nu-l asculţi pe el sau pe ea, ci la tine însuţi. Acesta este un viciu urât: confesorul care se ascultă pe sine însuşi: "Ce voi spune?". El iese purificat, dar tu? Ieşi păcătos, pentru că nu-ţi îndeplineşti slujirea de a asculta pentru a ierta. În unele spovezi, nu trebuie spus nimic sau aproape nimic - înţeleg ca sfat sau îndemn -, ci trebuie numai să se asculte şi să se ierte. Ascultarea este o formă de iubire care-l face pe celălalt să se simtă cu adevărat iubit.

Şi un alt lucru aş vrea să spun despre ascultare: vă rog, eliminaţi orice curiozitate. Uneori există penitenţi care se ruşinează de ceea ce spun, nu ştiu cum să spună, dar fac o aluzie. Penitenţiarul Major ne-a învăţat un lucru bun: când înţelegem lucrul, să spunem: "Am înţeles, mergi înainte, altceva...". A cruţa durerea de a spune lucrurile pe care nu ştiu cum să le spună şi a nu cădea în curiozitatea de a întreba: "Şi cum a fost? Şi de câte ori?" Vă rog! Nu eşti un torţionar, eşti un părinte iubitor. Curiozitatea este a diavolului. "Nu, eu trebuie să cunosc pentru a evalua dacă iert...". Dacă Isus te-ar trata astfel!

Şi de câte ori spovada penitentului devine şi o examinare a conştiinţei pentru confesor! Mie mi s-a întâmplat. Şi vouă, sunt sigur de asta. În faţa anumitor suflete fidele, ne vine să ne întrebăm: am eu această conştiinţă despre Isus Cristos viu? Am această caritate faţă de ceilalţi? Această capacitate de a mă pune în discuţie? Ascultare implică un soi de golire: să mă golesc de eu-l meu pentru a-l primi pe celălalt. Este un act de credinţă în puterea lui Dumnezeu şi în misiunea pe care Domnul ne-a încredinţat-o. Numai prin credinţă fraţii şi surorile îşi deschid inima lor confesorului; aşadar, au dreptul să fie ascultaţi cu credinţă şi cu acea caritate pe care Tatăl o rezervă fiilor. Şi asta generează bucurie!

Al treilea cuvânt-cheie este însoţire. Confesorul nu decide în locul credinciosului, nu este stăpânul conştiinţei celuilalt. Confesorul, pur şi simplu, însoţeşte, cu toată prudenţa, discernământul şi caritatea de care este capabil, la recunoaşterea adevărului şi a voinţei lui Dumnezeu în experienţa concretă a penitentului. Uneori a spune un cuvânt sau două, dar corecte, şi a nu face o omilie duminicală. Penitentul vrea să plece cât mai repede posibil, se înţelege asta. Aş spune ce este corect pentru a-l însoţi, mereu. Este necesar mereu să se distingă colocviul spovezii adevărate, obligat de sigiliu, de dialogul de însoţire spirituală, rezervat şi el, deşi în formă diferită.

Şi cu privire la asta aş vrea să clarific un lucru. Am înţeles că în unele grupuri, în unele asociaţii, intră o relativizare a sigiliului sacramental. De exemplu, se spune: sigiliul este păcatul, dar apoi tot ceea ce vine după păcat sau înainte de păcat, tu poţi să spui. Nu! Şi există unele grupuri care susţin asta; şi apoi confesorul le spune superiorilor celelalte lucruri. Nu. Sigiliul este din momentul în care se începe până la momentul sfârşitului. Dar dacă la jumătate aţi vorbit despre acel lucru...? Nimic, totul este sub sigiliu. Pentru a fi sigur despre asta, vreau ca toţi confesorii să fie specialişti ai ascultării. Şi dacă a ieşit un lucru pe care şi penitentul ar vrea ca să se ştie? Trebuie cerută permisiunea despre ceea ce mi-ai spus la spovadă: "Spune-mi din nou sau spune-mi dacă pot vorbi despre asta". Să fim clari. Unii teologi pot să spună: "Dar nu este aşa treaba, este mai largă". Este învăţătură comună - cel puţin în acest pontificat! - că sigiliul este din momentul iniţial până la sfârşit. Şi aceasta este învăţătura de urmat, fără a intra în aceste nuanţe "de aici până acolo", care folosesc după aceea să conducem rău.

Confesorul are mereu ca obiectiv chemarea universală la sfinţenie (cf. Lumen gentium, 39-42) şi a însoţi discret la ea. A însoţi înseamnă a avea grijă de celălalt, a merge împreună cu el sau cu ea. Nu este suficient a indica o ţintă, dacă apoi nu suntem dispuşi să parcurgem nici măcar o bucată de drum împreună. Oricât de scurt ar putea să fie colocviul spovezii, din puţine detalii se înţelege deja care sunt nevoile fratelui sau ale surorii: la ele suntem chemaţi să răspundem, însoţind mai ales la înţelegerea şi la primirea voinţei lui Dumnezeu, care este mereu calea binelui mai mare, calea bucuriei şi a păcii.

Iubiţi fraţi, îi mulţumesc Domnului cu voi pentru slujirea pe care o desfăşuraţi, sau care vă va fi încredinţată în curând - pentru că sunt diaconi aici -, slujire în slujba sfinţirii poporului credincios al lui Dumnezeu. Şi voi, vă rog, spovediţi-vă. Voi mergeţi să cereţi iertarea păcatelor voastre, nu-i adevărat? Este foarte salutar acest lucru. Ne face bine nouă, confesorilor, să facem asta. Vă rog: locuiţi cu plăcere confesionalele, primiţi, ascultaţi, însoţiţi, ştiind că toţi, dar chiar toţi au nevoie de iertare, adică să simtă că sunt iubiţi ca fii de Dumnezeu Tatăl. Cuvintele pe care le spunem: "Eu te dezleg de păcatele tale" înseamnă şi "tu, frate, soră, eşti preţios, eşti preţioasă pentru Dumnezeu; este un bine că tu exişti". Şi acesta este un medicament foarte puternic pentru suflet, precum şi pentru psihicul tuturor.

Şi aş vrea să mă întorc asupra unui detaliu pe care deja l-am amintit înainte. Două mărturii. Detaliul l-am spus cu privire la dificultatea de a spune păcatele, motiv pentru care penitentul spune o mică parte, dar noi înţelegem că problema este mai mare. Atunci trebuie să-l oprim, să nu-l torturăm pe penitent: "Am înţeles, mergi înainte". "Dar eu trebuie, sunt judecător, trebuie să judec". Ai înţeles? Iartă ceea ce ai înţeles. Punct. Uneori este adevărat că este o judecată, dar de milostivire. Este frumoasă o operă pop pe care au făcut-o în urmă cu trei-patru ani, unul din acele grupuri de muzicieni ai tinerilor de astăzi, cu această muzică pe care eu n-o înţeleg, dar ei spun că este frumoasă. Este o operă despre parabola fiului risipitor. După toată istoria, în partea finală, fiul, sărăcuţul, deja murdar de atâtea păcate, de atâtea lucruri, înfrânt şi de toate acele lucruri, simte nevoia să se întoarcă la Tatăl şi îi spune unui prieten: "Dar eu nu ştiu dacă tatăl meu mă va primi...". Şi cântă asta: "Mă va primi? Mă va primi?...". Prietenul dă un sfat: "Trimite o scrisoare tatălui tău şi spune: Tată, eu vreau să mă căiesc şi să-ţi spun în faţă, dar mi-e frică să vin la tine, dacă tu vei fi capabil sau nu să mă primeşti... Eu vreau să vin numai pentru a cere iertare, nu merit să mă numesc fiul tău, numai pentru asta". Şi urmând sfatul prietenului a scris asta: "Dacă tu eşti dispus la asta, te rog, pune la fereastră o batistă albă, astfel, când eu mă apropii de casă, voi vedea batista şi voi veni. Dacă nu văd batista mă întorc înapoi". Continuă opera şi apoi ultimul act este atunci când fiul intră pe strada care duce la casă. Priveşte casa: este plină de batiste albe, plină în întregime! Adică Milostivirea lui Dumnezeu nu are limite. Milostivirea unui confesor la fel nu are limite. Gândiţi-vă la batistele albe! Este frumos acest lucru, mie mi-a plăcut.

Apoi, două mărturii despre doi confesori pe care eu i-am cunoscut. Unul, bun, un sacramentin, un bun băiat, a murit la 92 de ani! Era confesorul întregului cler din Buenos Aires. Toţi mergeau la el, atâţia laici... Aşa era. Un mare confesor. Şi ca provincial - a fost provincial al Ordinului său - găsea mereu loc în acea bazilică unde el locuia, pentru a spovedi. Eu, când am fost provincial, mergeam să mă spovedesc la el - ca să nu mă spovedesc la un iezuit, pentru ca să nu ştie treburile -; mereu spunea: "Bine, bine... Curaj, înainte!". Şi te ierta. Într-o duminică de Paşte - eram deja vicar general - am coborât la secretariat pentru a vedea dacă era vreun fax - în acel timp încă nu erau e-mailuri -, am văzut un fax de la ora 23.30, chiar înainte de a începe Veghea Pascală: "La ora 20.30 a murit părintele Aristi la vârsta de 93 de ani". Aveam obiceiul de a merge la masă cu preoţii din casa de odihnă, la Paşte şi la Crăciun, şi m-am gândit: după masă voi merge acolo. Şi aşa am făcut. Intru în bazilică, nu era nimeni, era sicriul deschis. Două bătrâne acolo care se rugau Rozariul. M-am apropiat de sicriu. Nicio floare. "Dar tu care ai iertat păcatele tuturor... Aşa?". Am ieşit, am mers pe stradă, sunt florari, am cumpărat florile, m-am întors. Şi când aranjam florile, am văzut Rozariul şi am avut o mare ispită şi am căzut: i-am furat Crucifixul de la Rozariu. A plecat fără Crucifix. În acel moment am spus: "Dă-mi jumătate din milostivirea ta", gândindu-mă la Ilie şi Elizeu şi la toată istoria aceea. I-am cerut acel har. Şi acea cruce o port aici înăuntru, mereu cu mine, şi îi cer Domnului ca să-mi dea milostivire. Aş vrea să împărtăşesc asta.

Celălalt, este un capucin, acum în vârstă de 96 de ani, un mare confesor. Continuă să fie! Este la Sanctuarul Sfintei Fecioare Maria din Pompei la Buenos Aires. Mereu este coadă în faţa confesionalului: laici, laice, preoţi, episcopi, surori, tineri, bătrâni, săraci, bogaţi, toţi. Un adevărat fluviu de oameni. Şi acest om a venit să mă viziteze aici, la începutul pontificatului, pentru că avea o întâlnire. Acest om, când eram arhiepiscop, avea în acel timp 86-87 de ani, a venit la mine şi mi-a spus: "Ia-mi această tortură pe care o am" - "De ce" - "Dar tu ştii, eu iert mereu, eu iert totul, eu iert prea mult" - "Pentru aceasta oamenii te caută" - "Da, dar uneori simt remuşcare" - "Şi spune-mi, ce faci când simţi remuşcarea că ai iertat prea mult?" - "Eu merg în capelă îi în cer Domnului iertare şi spun: Doamne, scuză-mă, astăzi am iertat prea mult. Dar imediat simt ceva înăuntru: Dar fii atent, Doamne, pentru că Tu ai fost cel care mi-ai dat exemplul rău".

Acestea sunt mărturii despre mari confesori. L-am găsit pe superiorul general al capucinilor, acum câteva luni, şi mi-a spus: "Spuneţi-mi, Sfinte Părinte, dacă dumneavoastră aveţi nevoie eu îl aduc aici pe prietenul vostru confesor". După cum se ştie, şi papa are nevoie să fie iertat de lucruri urâte pe care nu reuşeşte să le spună altora. Un lucru frumos, o mărturie frumoasă. Aveţi în faţa voastră mărturia marilor confesori, a acestora care ştiu să ierte bine cu simţul Bisericii, cu dreptate, dar cu mare iubire. Cu mare iubire.

Se apropie Jubileul anului 2025. Profit de această ocazie pentru a invita încă de acum Penitenţiaria, în a cărui grijă este încredinţat, pentru a spune aşa, "nucleul profund" al oricărui Jubileu, să dispună, în acord cu celelalte organe interesate, ceea ce este necesar pentru ca să fie cel mai rodnic posibil apropiatul An Sfânt. Şi vă încurajez pe voi să utilizaţi toată creativitatea pe care o sugerează Duhul, pentru ca milostivirea lui Dumnezeu să poată ajunge peste tot şi la toţi: iertare şi îngăduinţă!

Şi mulţumesc pentru slujirea voastră adusă Milostivirii divine, sub ocrotirea dulce a Mariei scăparea păcătoşilor. Ea este Mamă şi ea mereu încearcă să-i mântuiască pe copii. Când voi veţi avea vreo îndoială, gândiţi-vă la Mama, aşa cum spune acea legendă de la ţară despre aşa-numita "Sfânta Fecioară Maria a mandarinilor", supranumită şi patroană a tâlharilor. În sudul Italiei există o legendă despre faptul că Sfânta Fecioară Maria iartă tot, şi că dacă ei o roagă pe Sfânta Fecioară Maria, ea îi va salva. Şi se spune că Sfânta Fecioară Maria de la fereastră priveşte coada care este în faţa porţii paradisului. Şi sfântul Petru judecă cine intră şi cine nu intră. Şi când Sfânta Fecioară Maria descoperă unul din aceşti cinstitori ai săi, îi face semn să se ascundă, pentru că sfântul Petru cu siguranţă nu-l va lăsa să intre. Şi apoi când, mai târziu, începe întunericul, înainte de a se înnopta, Sfânta Fecioară Maria îl introduce pe fereastră. Rugaţi-o pe Sfânta Fecioară Maria pentru ca să vă dea această inimă paternă precum şi maternă, pentru a ierta şi a integra oamenii în Biserică. Ea este scăparea păcătoşilor.

Vă binecuvântez pe toţi din inimă. Şi vă rog, amintiţi-vă să vă rugaţi şi pentru mine, pentru că astăzi trebuie să mă spovedesc şi eu. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 284.