Liturgia Cuvântului

Prima predică de Postul Mare 2022 a card. Raniero Cantalamessa (11 martie 2022)

"Liturgia Cuvântului" a fost tema primei predici din Postul Mare 2022 rostită de card. Raniero Cantalamessa, în Aula "Paul al VI-lea" de la Vatican, vineri, 11 martie 2022. Tema predicilor din acest an este "Luaţi şi mâncaţi, acesta este trupul meu" - O cateheză mistagogică despre Euharistie", programate pentru 11, 18, 25 martie şi 1, 8 aprilie 2022. Tema a fost prezentată în ştirea Sacramentul nonviolenţei. În ajunul începutului predicilor de Postul Mare cardinalul Cantalamessa ilustrează tema euharistică a acestora.

Printre multele rele pe care pandemia de Covid le-a cauzat omenirii, a existat cel puţin un efect pozitiv în ceea ce priveşte credinţa. Ea ne-a făcut să conştientizăm nevoia de Euharistie pe care o avem şi golul pe care-l creează lipsa ei. În timpul perioadei mai acute a pandemiei în 2020 am fost puternic impresionat - şi cu mine milioane de alţi catolici - de ceea ce însemna să urmăresc la televizor, în fiecare dimineaţă, Sfânta Liturghie celebrată de Papa Francisc în "Sfânta Marta".

Unele Biserici locale şi naţionale au decis să dedice anul curent unei cateheze speciale despre Euharistie, în vederea unei dorite revival ("renaşteri") euharistice în Biserica Catolică. Mi se pare o decizie oportună şi un exemplu de urmat, atingând poate un aspect care nu este mereu luat în considerare. De aceea m-am gândit să aduc o contribuţie mică la proiect, dedicând reflecţiile din acest Post Mare unei reinterpretări a misterului euharistic.

Euharistia este în centrul fiecărui timp liturgic, al Postului Mare nu mai puţin decât al altor timpuri. Este ceea ce celebrăm în fiecare zi, Paştele zilnic. Fiecare mic progres în înţelegerea sa se traduce într-un progres în viaţa spirituală a persoanei şi a comunităţii ecleziale. Însă el este, din păcate, şi lucrul cel mai expus, din cauza repetitivităţii sale, să cadă în rutină, în ceva normal. Sfântul Ioan Paul al II-lea, în scrisoarea enciclică Ecclesia de Eucharistia, din aprilie 2003, spune că creştinii trebuie să redescopere şi să menţină mereu vie "uimirea euharistică". Iată, în acest scop ar fi de folos reflecţiile noastre: regăsirea minunăţiei euharistice.

A vorbi despre Euharistie în timp de pandemie şi acum, în plus, cu ororile războiului în faţa ochilor, nu este o abstragere din realitatea în care trăim, ci o invitaţie de a o privi dintr-un punct de vedere mai înalt şi mai puţin contingent. Euharistia este prezenţa în istorie a evenimentului care a răsturnat pentru totdeauna rolurile dintre învingători şi victime. Pe cruce, Cristos a făcut din victimă adevăratul învingător: Victor quia victima, îl defineşte Sfântul Augustin: "învingător pentru că este victimă". Euharistia ne oferă adevărata cheie de lectură a istoriei. Ne asigură că Isus este cu noi, nu numai intenţional, ci real în această lume a noastră care pare să ne scape din mâini dintr-un moment în altul. Ne repetă: "Curaj, eu am învins lumea!" (In 16,33).

Euharistia în istoria mântuirii

Să pornim de la o întrebare: Ce loc ocupă Euharistia în istoria mântuirii? Răspunsul este: nu ocupă un loc, ci o ocupă în întregime! Euharistia este co-extensivă istoriei mântuirii. Însă ea este prezentă în trei moduri diferite, în trei timpuri, sau faze, diferite ale mântuirii: este prezentă în Vechiul Testament ca figură; este prezentă în Noul Testament ca eveniment şi este prezentă în timpul Bisericii ca sacrament. Figura anticipează şi pregăteşte evenimentul, sacramentul "prelungeşte" şi actualizează evenimentul.

În Vechiul Testament, spuneam, Euharistia este prezentă "în figură". Una din aceste figuri este mana, alta este jertfa lui Melchisedec, alta este jertfirea lui Isaac. În secvenţa Lauda Sion Salvatorem, compusă de Sfântul Toma de Aquino pentru sărbătoarea Corpus Domini, se cântă: "În figuri ni se arată: Isaac cel jertfit de tată, / Mielul cel nevinovat, / mană ce-n pustiu ne-a dat": In figúris præsignátur, / cum Isaac immolátur: / agnus paschæ deputátur: / datur manna pátribus. Ca figuri ale Euharistiei, Sfântul Toma numeşte aceste rituri "sacramentele Legii vechi"[1].

Cu venirea lui Cristos şi misterul morţii şi învierii sale, Euharistia nu mai este prezentă ca figură, ci ca eveniment, ca realitate. Îl numim "eveniment", pentru că este ceva istoric, un fapt unic în timp şi în spaţiu, petrecut o singură dată (semel) şi irepetabil: Cristos "s-a arătat o singură dată ca să ia asupra sa păcatele celor mulţi" (Evr 9,26).

În sfârşit, în timpul Bisericii, Euharistia, spuneam, este prezentă ca sacrament, adică în semnul pâinii şi al vinului, instituit de Cristos. Este important să înţelegem bine diferenţa dintre eveniment şi sacrament: în practică, diferenţa dintre istorie şi liturgie. Să ne lăsăm ajutaţi de Sfântul Augustin. "Noi - spune sfântul învăţător - ştim şi credem cu credinţă foarte sigură că Cristos a murit o singură dată pentru noi, el cel drept pentru păcătoşi, el Domnul pentru slujitori. Ştim perfect că asta s-a întâmplat o singură dată; şi, totuşi, sacramentul îl reînnoieşte periodic, ca şi cum s-ar repeta de mai multe ori ceea ce istoria proclamă că s-a petrecut o singură dată. Şi totuşi evenimentul şi sacramentul nu sunt în contrast între ele, ca şi cum sacramentul este fals şi numai evenimentul este adevărat. De fapt, despre ceea ce afirmă istoria că s-a petrecut, în realitate, o singură dată, reînnoieşte (renovat) des celebrarea sacramentului în inima credincioşilor. Istoria dezvăluie ceea ce s-a petrecut o dată şi cum s-a petrecut, liturgia face în aşa fel încât trecutul să nu fie uitat; nu în sensul că face să se petreacă din nou (non faciendo), ci în sensul că îl celebrează (sed celebrando)[2].

A preciza legătura care există între jertfa unică a crucii şi Liturghie este ceva foarte delicat şi a fost mereu unul dintre punctele de cea mai mare disensiune între catolici şi protestanţi. Augustin foloseşte, aşa cum am văzut, două verbe: a reînnoi şi a celebra, care sunt corecte, însă cu condiţia să fie înţelese unul în lumina celuilalt: Liturghia reînnoieşte evenimentul celebrându-l (nu reiterându-l!) şi îl celebrează reînnoindu-l (nu numai amintindu-l!). Cuvântul, în care se realizează astăzi cel mai mare consens ecumenic, este probabil verbul (folosit şi de Paul al VI-lea, în enciclica Mysterium fidei) a reprezenta, înţeles în sensul puternic de a re-prezenta, adică a face prezent din nou[3]. În acest sens, spunem că Euharistia "reprezintă" crucea.

Aşadar, conform istoriei, a existat o singură Euharistie, cea realizată de Isus cu viaţa şi moartea sa; în schimb, conform liturgiei, adică graţie sacramentului, sunt atâtea Euharistii câte s-au celebrat şi se vor celebra până la sfârşitul lumii. Evenimentul s-a realizat "o singură dată" (semel), sacramentul se realizează "de fiecare dată" (quotiescumque). Graţie sacramentului Euharistiei noi devenim, în mod misterios, contemporani ai evenimentului; evenimentul este prezent pentru noi şi noi suntem prezenţi la eveniment.

Reflecţiile noastre din Postul Mare vor avea ca obiect Euharistia în stadiul său prezent, ca sacrament. În Biserica antică exista o cateheză specială, numită mistagogică, rezervată episcopului şi dată după Botez, nu înainte. Scopul său era să reveleze neofiţilor semnificaţia riturilor celebrate şi profunzimile misterelor credinţei: Botezul, Mirul sau Ungerea, şi îndeosebi Euharistia. Ceea ce ne propunem să facem este tocmai o cateheză mistagogică mică despre Euharistie. Pentru a rămâne cât mai mult posibil ancoraţi în natura ei sacramentală şi rituală, vom urma îndeaproape desfăşurarea Liturghiei în cele trei părţi ale sale - liturgia Cuvântului, liturgia euharistică şi împărtăşania -, adăugând la sfârşit o reflecţie despre cultul euharistic în afara Liturghiei.

Liturgia Cuvântului

În primele zile ale Bisericii, liturgia Cuvântului era dezlipită de liturgia euharistică. Discipolii, prezintă Faptele Apostolilor, "în fiecare zi stăruiau în templu"; acolo ascultau lectura Bibliei, recitau psalmii şi rugăciunile împreună cu ceilalţi evrei; făceau ceea ce se face în liturgia Cuvântului; aşadar, se reuneau aparte, în casele lor, pentru "a frânge pâinea", adică pentru a celebra Euharistia (cf. Fap 2,46).

Însă foarte repede această practică a devenit imposibilă fie din cauza ostilităţii faţă de ei din partea autorităţilor ebraice, fie pentru că de acum Scripturile căpătaseră un sens nou pentru ei, orientat în întregime spre Cristos. Astfel, şi ascultarea Scripturii s-a transferat de la templu şi de la sinagogă la locurile de cult creştine, luând puţin câte puţin fizionomia actualei liturgii a Cuvântului care precede liturgia euharistică. În descrierea celebrării euharistice făcută de Sfântul Iustin în secolul al II-lea, nu numai că liturgia Cuvântului este parte integrantă a ei, ci la lecturile din Vechiul Testament s-au ataşat de acum acelea pe care sfântul le numeşte "memoriile apostolilor", adică Evangheliile şi Scrisorile, în practică Noul Testament[4].

Ascultate în liturgie, lecturile biblice dobândesc un sens nou şi mai puternic decât atunci când sunt citite în alte contexte. Nu au atât scopul de a cunoaşte mai bine Biblia, ca atunci când este citită acasă sau într-o şcoală biblică, ci mai degrabă acela de a recunoaşte pe Cel care se face prezent în frângerea pâinii, de a lumina de fiecare dată un aspect deosebit al misterului care urmează să fie primit. Asta apare, în mod aproape programatic, în episodul celor doi discipoli din Emaus. Ascultând explicarea Scripturilor, inima discipolilor a început să se topească, aşa încât au fost capabili, după aceea, să-l recunoască "la frângerea pâinii" (Lc 24,1 şu). Liturgia lui Isus a fost prima "liturgie a Cuvântului" în istoria Bisericii!

A doua caracteristică: la Liturghie cuvintele şi episoadele din Biblie nu sunt numai relatate, ci retrăite; amintirea devine realitate şi prezenţă. Ceea ce s-a petrecut "în acel timp", se petrece "în acest timp", "astăzi" (hodie), aşa cum îi place liturgiei să se exprime. Noi nu suntem numai ascultători ai Cuvântului, ci interlocutori şi actori în el. Nouă, celor prezenţi acolo, ne este adresat Cuvântul; suntem chemaţi să luăm noi locul personajelor evocate.

Câteva exemple vă vor ajuta să înţelegeţi. Odată se citeşte, în prima lectură, episodul lui Dumnezeu care îi vorbeşte lui Moise din tufişul arzând: noi suntem, în Liturghie, în faţa adevăratului tufiş arzând… Altă dată se vorbeşte despre Isaia care primeşte pe buze cărbunele aprins care îl purifică pentru misiune: noi urmează să primim pe buze adevăratul cărbune aprins, focul pe care Isus a venit să-l aducă pe pământ… Ezechiel este invitat să mănânce sulul oracolelor profetice: noi ne pregătim să-l mâncăm pe Cel care este însuşi Cuvântul făcut trup şi făcut pâine.

Acest lucru devine şi mai clar dacă din Vechiul Testament trecem la Noul Testament, de la prima lectură la textul evanghelic. Femeia care suferea de hemoragie este sigură că se va vindeca dacă va reuşi să atingă marginea mantiei lui Isus: ce să spunem despre noi care urmează să atingem mult mai mult decât marginea mantiei sale? Odată ascultam în Evanghelie episodul lui Zaheu şi am fost impresionat de "actualitatea" sa. Eu eram Zaheu; mie îmi erau adresate cuvintele: "Astăzi trebuie să merg în casa ta"; despre mine se putea spune: "A mers să fie găzduit de un păcătos!" şi mie, după ce l-am primit în Împărtăşanie, îmi spunea Isus: "Astăzi a intrat mântuirea în această casă" (cf. Lc 19,9).

Tot aşa despre fiecare episod evanghelic. Cum să nu ne identificăm la Liturghie cu paraliticul căruia Isus îi spune: "Păcatele îţi sunt iertate" şi "Ridică-te şi umblă" (cf. Mc 2,5.11); cu Simeon care-l strânge în braţe pe Pruncul Isus (cf. Lc 2,27-28); cu Toma care atinge rănile sale (In 20,27-28)? În a doua duminică din timpul de peste an din ciclul liturgic curent este textul evanghelic în care Isus îi spune omului cu mâna paralizată: "Întinde-ţi mâna! El a întins-o şi mâna sa a fost vindecată" (Mc 3,5). Noi nu avem mâna paralizată; însă toţi avem, care mai mult care mai puţin, sufletul paralizat, inima uscată. Celui care ascultă Isus îi spune în acel moment: "Întinde-ţi mâna! Întinde-ţi inima ta în faţa mea, cu credinţa şi promptitudinea acelui om!"

Scriptura proclamată în timpul liturgiei produce efecte care sunt mai presus de orice explicaţie umană, în maniera sacramentelor care produc ceea ce semnifică. Textele inspirate de Dumnezeu au şi o putere de vindecare. După citirea textului evanghelic la Liturghie, liturgia îl invita odinioară pe slujitor să sărute cartea spunând: "Prin cuvintele Evangheliei şi ni se ierte păcatele noastre" (Per evangelica dicta deleantur nostra delicta).

În decursul istoriei Bisericii, evenimente epocale s-au petrecut ca rezultat al ascultării lecturilor biblice în timpul Liturghiei. Un tânăr a auzit într-o zi textul evanghelic în care Isus îi spune unui tânăr bogat: "Dacă vrei să fii desăvârşit, mergi, vinde tot ce ai şi dă săracilor şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino şi urmează-mă" (cf. Mt 19,21). A înţeles că acel cuvânt îi era adresat lui personal, de aceea a mers acasă, a vândut tot ce avea şi s-a retras în pustiu. Numele său era Anton, iniţiatorul monahismului. Multe secole după aceea, un alt tânăr, convertit de puţin timp, a intrat într-o biserică împreună cu un însoţitor. În Evanghelia zilei Isus le spune discipolilor săi: "Nu luaţi nimic pentru drum, nici toiag, nici desagă, nici pâine, nici bani, şi nu luaţi cu voi două tunici" (Lc 9,3). Tânărul s-a întors către însoţitorul său şi i-a spus: "Ai auzit? Asta e ceea ce vrea Domnul să facem şi noi". Aşa a început ordinul franciscan.

Liturgia Cuvântului este cea mai bună resursă pe care o avem pentru a face de fiecare dată, din Liturghie, o celebrare nouă şi atrăgătoare, evitând astfel marele pericol al unei repetări monotone pe care în special tinerii o simt plictisitoare. Pentru ca aceasta să se realizeze, trebuie să investim mai mult timp şi rugăciune în pregătirea omiliei. Credincioşii ar trebui să poată înţelege că Cuvântul lui Dumnezeu atinge situaţiile reale ale vieţii şi este unicul care are răspunsuri la întrebările mai serioase ale existenţei.

Există două moduri de a pregăti o omilie. Unul poate să se aşeze la birou şi să aleagă tema pe baza propriilor experienţe şi cunoştinţe; apoi, odată ce a pregătit textul, să îngenuncheze şi să ceară de la Dumnezeu să reverse pe Duhul Sfânt în propriile cuvinte. Este un lucru bun, dar nu este un mod profetic. Pentru a fi profetici ar trebui urmată calea inversă: mai întâi să îngenunchem şi să-i cerem lui Dumnezeu cuvântul pe care el vrea să-l proclame pentru poporul său.

De fapt, Dumnezeu are un cuvânt al său pentru orice ocazie şi nu încetează să-l reveleze slujitorului său care cere aceasta cu umilinţă şi cu insistenţă. La început nu va fi vorba decât de o mică mişcare a inimii, o luminiţă care se aprinde în minte, un cuvânt din Scriptură care atrage atenţia şi care aruncă lumină asupra unei situaţii trăite. Aparent, nu este vorba decât de o mică sămânţă, dar conţine ceea ce oamenii au nevoie să asculte în acel moment.

După aceasta, unul se poate aşeza la birou, să deschidă cărţile sale, să consulte notiţe, să adune şi să pună în ordine propriile gânduri, să-i consulte pe Părinţii Bisericii, pe învăţători, uneori pe poeţi; dar acum nu mai este Cuvântul lui Dumnezeu în slujba culturii tale, ci cultura ta este în slujba Cuvântului lui Dumnezeu. Numai aşa Cuvântul manifestă puterea sa intrinsecă.

Lucrarea Duhului Sfânt

Dar trebuie adăugat un lucru: nu este suficient să acordăm toată atenţia doar Cuvântului lui Dumnezeu. Asupra ei trebuie să coboare "puterea de sus". În Euharistie, acţiunea Duhului Sfânt nu este limitată numai la momentul consacrării, la epicleza care se recită înaintea ei. Prezenţa sa este la fel de indispensabilă pentru liturgia Cuvântului şi, vom vedea la momentul potrivit, şi pentru împărtăşanie.

Duhul Sfânt continuă, în Biserică, acţiunea Celui Înviat care, după Paşte, "deschidea mintea discipolilor la înţelegerea Scripturilor" (cf. Lc 24,45). Scriptura, spune constituţia Dei Verbum a Conciliului al II-lea din Vatican, "trebuie să fie citită şi interpretată cu ajutorul aceluiaşi Duh prin care a fost scrisă"[5]. În liturgia Cuvântului acţiunea Duhului Sfânt se exercită prin ungerea spirituală în cel care vorbeşte şi în cel care ascultă.

"Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns, să duc săracilor vestea cea bună" (Lc 4,18).

Aşa a indicat Isus de unde îşi ia forţa sa Cuvântul vestit. Ar fi o eroare a avea încredere numai în ungerea sacramentală pe care am primit-o o dată pentru totdeauna la hirotonirea sacerdotală sau episcopală. Asta ne abilitează să săvârşim anumite acţiuni sacre, precum a conduce, a predica şi a administra sacramentele. Ne dă, ca să spunem aşa, autorizaţia de a face anumite lucruri, nu neapărat ceva din acea autoritate pe care mulţimile o simţeau când vorbea Isus; asigură succesiunea apostolică, nu neapărat succesul apostolic!

Dar dacă ungerea este dată de prezenţa Duhului şi este darul său, ce putem face noi pentru a o avea? Înainte de toate trebuie să pornim de la o certitudine: "Noi am primit ungerea de la Cel Sfânt", ne asigură Sfântul Ioan (1In 2,20). Adică, graţie Botezului şi Mirului - şi, pentru unii, graţie hirotonirii prezbiterale sau episcopale - noi avem deja ungerea. Mai mult, conform învăţăturii catolice, ea a imprimat în sufletul nostru un caracter de neşters, ca o marcare sau o pecete: "Însuşi Dumnezeu - scrie apostolul - ne-a uns şi ne-a însemnat cu sigiliul său şi a pus în inimile noastre arvuna Duhului" (2Cor 1,21-22).

Însă această ungere este ca un unguent parfumat închis într-un vas: rămâne inert şi nu emană niciun parfum dacă vasul nu este rupt şi nu este deschis. Aşa s-a întâmplat cu vasul de alabastru rupt de femeia din Evanghelie, al cărui parfum a umplut toată casa (cf. Mc 14,3). Iată unde se inserează partea noastră cu privire la ungere. Ea nu depinde de noi, dar depinde de noi să înlăturăm piedicile care împiedică iradierea sa. Nu este greu de înţeles ce înseamnă pentru noi a rupe vasul de alabastru. Vasul este umanitatea noastră, eul nostru, uneori intelectualismul nostru arid. A-l rupe înseamnă a ne pune în stare de capitulare în faţa lui Dumnezeu şi de rezistenţă în faţa lumii.

Din fericire pentru noi, nu totul este încredinţat efortului ascetic. Pot mult să facă, în acest caz, credinţa, rugăciunea, implorarea umilă. Aşadar, a cere ungerea înainte de a începe o predică sau o acţiune importantă în slujba Împărăţiei. În timp ce ne pregătim pentru citirea Evangheliei şi pentru omilie, liturgia ne face să-i cerem Domnului să purifice inima noastră şi buzele noastre pentru a putea vesti cu vrednicie Evanghelia. De ce să nu spunem câteodată (sau măcar să ne gândim în sine): "Unge inima mea şi mintea mea, Dumnezeule atotputernic, pentru ca să pot proclama Cuvântul tău cu dulceaţa şi puterea Duhului"?

Ungerea nu este necesară numai predicatorilor pentru a proclama eficient Cuvântul, este necesară şi ascultătorilor pentru a-l primi. Evanghelistul Ioan scria comunităţii sale: "Voi aveţi ungerea de la Cel Sfânt şi cunoaşteţi cu toţii… Rămâne în voi ungerea pe care aţi primit-o de la el şi nu aveţi nevoie să vă înveţe cineva" (1In 2,20.27). Nu că este inutilă orice învăţare externă, ci ea, singură, foloseşte prea puţin. "Învăţătorul interior - comentează Sfântul Augustin - este cel care instruieşte cu adevărat; Cristos, cu inspiraţia sa, învaţă. Când lipseşte ungerea sa, cuvintele externe fac numai o gălăgie inutilă"[6].

Sperăm că şi astăzi Cristos ne-a instruit cu inspiraţia sa interioară şi cuvintele mele nu au fost "o gălăgie inutilă".

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Toma de Aquino, S.Th., III, q. 60, a. 2,2.

[2] Augustin, Sermo 112 (PL 38, 643).

[3] Paul al VI-lea, Mysterium fidei (AAS 57, 1965, pag. 753 şu).

[4] Iustin, Apologia I, 67,3-4.

[5] Dei Verbum, 12.

[6] Augustin, Comentariu la Prima Scrisoare a lui Ioan, 3,13.

lecturi: 877.