Mesajul Sfântului Părinte pentru Postul Mare 2022

"Să nu obosim în a face binele, căci la timpul potrivit vom secera,
dacă nu vom deveni leneşi!
Aşadar, acum, cât avem timp, să facem bine tuturor"
(Gal 6,9-10a)

Iubiţi fraţi şi surori,

Postul Mare este timp favorabil de reînnoire personală şi comunitară care ne conduce la Paştele lui Isus Cristos mort şi înviat. Pentru drumul din Postul Mare din 2022 ne va face bine să reflectăm asupra exortaţiei Sfântului Paul adresate galatenilor: "Să nu obosim în a face binele, căci la timpul potrivit vom secera, dacă nu vom deveni leneşi! Aşadar, acum, cât avem timp (kairós), să facem bine tuturor" (Gal 6,9-10).

1. Semănatul şi seceratul

În acest text apostolul evocă imaginea semănatului şi a seceratului, atât de îndrăgită de Isus (cf. Mt 13). Sfântul Paul ne vorbeşte despre un kairós: un timp propice pentru semănat binele în vederea unui secerat. Ce este pentru noi acest timp favorabil? Cu siguranţă este Postul Mare, dar este şi toată existenţa pământească, pentru care Postul Mare este într-un fel o imagine[1]. În viaţa noastră prea des prevalează lăcomia şi mândria, dorinţa de a avea, de a acumula şi de a consuma, aşa cum arată omul nechibzuit din parabola evanghelică, omul care considera viaţa sa sigură şi fericită datorită marii recolte adunate în hambarele sale (cf. Lc 12,16-21). Postul Mare ne invită la convertire, la schimbarea mentalităţii, aşa încât viaţa să aibă adevărul şi frumuseţea sa nu atât în a avea cât mai ales în a dărui, nu atât în a aduna cât mai ales în a semăna binele şi în a împărtăşi.

Primul agricultor este însuşi Dumnezeu, care cu generozitate "continuă să semene în omenire seminţe de bine" (Enciclica Fratelli tutti, 54). În timpul Postului Mare suntem chemaţi să răspundem la darul lui Dumnezeu primind cuvântul său "viu şi plin de putere" (Evr 4,12). Ascultarea asiduă a cuvântului lui Dumnezeu maturizează o docilitate promptă faţă de acţiunea sa (cf. Iac 1,21) care face rodnică viaţa noastră. Dacă deja asta ne îmbucură, şi mai mare este însă chemarea de a fi "colaboratori ai lui Dumnezeu" (1Cor 3,9), folosind bine timpul prezent (cf. Ef 5,16) pentru a semăna şi noi făcând binele. Această chemare de a semăna binele nu trebuie văzută ca o povară, ci ca un har cu care Creatorul ne vrea uniţi activ cu mărinimia sa rodnică.

Şi seceratul? Oare semănatul nu este în întregime în vederea recoltei? Desigur. Legătura strânsă între semănat şi recoltă este reafirmată de acelaşi Sfânt Paul, care afirmă: "Cine seamănă cu zgârcenie va şi secera cu zgârcenie, dar cine seamănă cu generozitate va şi secera cu generozitate" (2Cor 9,6). Dar despre care recoltă este vorba? Un prim rod al binelui semănat există în noi înşine şi în relaţiile noastre zilnice, chiar şi în gesturile cele mai mici de bunătate. În Dumnezeu niciun act de iubire, oricât de mic ar fi, şi nicio "trudă generoasă" nu sunt pierdute (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 279). Aşa cum pomul se recunoaşte din roade (cf. Mt 7,16.20), tot aşa viaţa plină de fapte bune este luminoasă (cf. Mt 5,14-16) şi duce mireasma lui Cristos în lume (cf. 2Cor 2,15). A-l sluji pe Dumnezeu, liberi de păcat, maturizează roade de sfinţire pentru mântuirea tuturor (cf. Rom 6,22).

În realitate, ne este dat să vedem numai în mică parte rodul a ceea ce semănăm de vreme ce, conform proverbului evanghelic, "unul este semănătorul, altul este secerătorul" (In 4,37). Tocmai semănând pentru binele altuia noi participăm la mărinimia lui Dumnezeu: "Este mare nobleţe a fi capabili să demarăm procese ale căror roade vor fi culese de alţii, cu speranţa pusă în forţa secretă a binelui care se seamănă" (Enciclica Fratelli tutti, 196). A semăna binele pentru ceilalţi ne eliberează de logicile înguste ale beneficiului personal şi conferă acţiunii noastre respiraţia amplă a gratuităţii, inserându-ne în orizontul minunat al planurilor binevoitoare ale lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu lărgeşte şi ridică şi mai mult privirea noastră: ne vesteşte că seceratul cel mai adevărat este cel escatologic, cel din ultima zi, din ziua fără de apus. Rodul împlinit al vieţii noastre şi al acţiunilor noastre este "rodul pentru viaţa veşnică" (In 4,36), care va fi "comoara noastră din ceruri" (Lc 12,33; 18,22). Isus însuşi foloseşte imaginea seminţei care moare în pământ şi dă rod pentru a exprima misterul morţii şi învierii sale (cf. In 12,24); şi Sfântul Paul o reia pentru a vorbi despre învierea trupului nostru: "Se seamănă în putrezire şi se învie în neputrezire; se seamănă în necinste şi se învie în glorie; se seamănă în slăbiciune şi se învie în putere; se seamănă un trup fizic şi învie un trup spiritual" (1Cor 15,42-44). Această speranţă este marea lumină pe care Cristos înviat o aduce în lume: "Şi dacă ne-am pus speranţa în Cristos numai în viaţa aceasta, suntem cei mai vrednici de milă dintre toţi oamenii. Dar acum, Cristos a înviat din morţi, fiind începutul învierii celor adormiţi" (1Cor 15,19-20), aşa încât cei care sunt intim uniţi cu el în iubire, "într-o moarte asemănătoare cu a lui" (Rom 6,5), să fie uniţi şi cu învierea lui pentru viaţa veşnică (cf. In 5,29): "Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor" (Mt 13,43).

2. "Să nu obosim în a face binele"

Învierea lui Cristos animă speranţele pământeşti cu "marea speranţă a vieţii veşnice şi pune deja în timpul prezent germenul mântuirii" (cf. Benedict al XVI-lea, Enciclica Spe salvi, 3; 7). În faţa dezamăgirii amare pentru atâtea vise spulberate, în faţa preocupării din cauza provocărilor care ameninţă, în faţa descurajării din cauza sărăciei mijloacelor noastre, ispita este aceea de a ne închide în propriul egoism individualist şi de a ne refugia în indiferenţă faţă de suferinţele celuilalt. "Cei tineri obosesc, iar cei maturi se ostenesc şi se poticnesc" (Is 40,30). Dar Dumnezeu "dă putere celui ostenit şi înmulţeşte tăria celui vlăguit. […] Cei care speră în Domnul îşi întăresc puterea, se înalţă ca pe aripi de vultur, aleargă, dar nu ostenesc, umblă, dar nu obosesc" (Is 40,29.31). Postul Mare ne cheamă să repunem credinţa noastră şi speranţa noastră în Domnul (cf. 1Pt 1,21), pentru că numai cu privirea îndreptată spre Isus Cristos înviat (cf. Evr 12,2) putem primi exortaţia apostolului: "Să nu obosim în a face binele" (Gal 6,9).

Să nu obosim în a ne ruga. Isus a învăţat că este necesar "de a ne ruga întotdeauna şi de a nu ne descuraja" (Lc 18,1). Avem nevoie să ne rugăm pentru că avem nevoie de Dumnezeu. Iluzia că suntem suficienţi pentru noi înşine este o iluzie periculoasă. Dacă pandemia ne-a făcut să atingem cu mâna fragilitatea noastră personală şi socială, acest Post Mare să ne permită mângâierea credinţei în Dumnezeu, fără de care nu putem avea stabilitate (cf. Is 7,9). Nimeni nu se salvează singur, pentru că toţi suntem în aceeaşi barcă printre furtunile istoriei[2]; dar mai ales nimeni nu se salvează fără Dumnezeu, pentru că numai misterul pascal al lui Isus Cristos dă victoria asupra apelor întunecate ale morţii. Credinţa nu ne scuteşte de suferinţele vieţii, dar permite să trecem prin ele uniţi cu Dumnezeu în Cristos, cu marea speranţă care nu dezamăgeşte şi a cărei garanţie este iubirea pe care Dumnezeu a revărsat-o în inimile noastre prin Duhul Sfânt (cf. Rom 5,1-5).

Să nu obosim în a extirpa răul din viaţa noastră. Postul trupesc la care ne cheamă Postul Mare să întărească duhul nostru pentru lupta împotriva păcatului. Să nu obosim în a cere iertare în sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii, ştiind că Dumnezeu nu oboseşte niciodată să ierte[3]. Să nu obosim în a lupta împotriva concupiscenţei, acea fragilitate care împinge la egoism şi la orice rău, găsind în decursul secolelor diferite căi prin care să-l prăbuşească pe om în păcat (cf. Enciclica Fratelli tutti, 166). Una din aceste căi este riscul de dependenţă de media digitale, care sărăceşte raporturile umane. Postul Mare este timp propice pentru a contrasta aceste curse şi pentru a cultiva în schimb o comunicare umană mai integrală (cf. ibid., 43) făcută din "întâlniri reale" (ibid., 50), faţă în faţă.

Să nu obosim în a face binele în caritatea activă faţă de aproapele. În timpul acestui Post Mare, să practicăm pomana dăruind cu bucurie (cf. 2Cor 9,7). Dumnezeu "care dă sămânţă semănătorului şi pâine ca hrană" (2Cor 9,10) are grijă faţă de fiecare dintre noi nu numai să putem avea cu ce să ne hrănim, ci şi să putem fi generoşi în a face binele faţă de ceilalţi. Dacă este adevărat că toată viaţa noastră este timp pentru a semăna binele, să profităm îndeosebi de acest Post Mare pentru a ne îngriji de cel care ne este aproape, pentru a deveni aproapele faţă de acei fraţi şi surori care sunt răniţi pe drumul vieţii (cf. Lc 10,25-37). Postul Mare este timp propice pentru a căuta, şi nu a evita, pe cel care se află în nevoie; pentru a chema, şi nu a ignora, pe cel care doreşte ascultare şi un cuvânt bun; pentru a vizita, şi nu a abandona, pe cel care suferă de singurătate. Să punem în practică apelul de a face binele faţă de toţi, luându-ne timpul pentru a-i iubi pe cei mai mici şi lipsiţi de apărare, pe cei abandonaţi şi dispreţuiţi, pe cel care este discriminat şi marginalizat (cf. Enciclica Fratelli tutti, 193).

3. "La timpul potrivit vom secera, dacă nu vom deveni leneşi"

Postul Mare ne aminteşte în fiecare an că "binele, ca şi iubirea, dreptatea şi solidaritatea nu se obţin o dată pentru totdeauna; trebuie cucerite în fiecare zi" (ibid., 11). Aşadar, să-i cerem lui Dumnezeu statornicia răbdătoare a agricultorului (cf. Iac 5,7) pentru a nu deveni leneşi în a face binele, pas cu pas. Cel care cade, să întindă mâna către Tatăl care ne ridică mereu. Cel care s-a rătăcit, înşelat de seducţiile celui rău, să nu întârzie să se întoarcă la el care este "mărinimos în iertare" (Is 55,7). În acest timp de convertire, găsind sprijin în harul lui Dumnezeu şi în comuniunea Bisericii, să nu obosim în a semăna binele. Postul pregăteşte terenul, rugăciunea irigă, caritatea fecundează. Avem certitudinea în credinţă că "la timpul potrivit vom secera, dacă nu vom deveni leneşi" şi că noi, cu darul perseverenţei, vom obţine bunurile promise (cf. Evr 10,36) pentru mântuirea noastră şi a altora (cf. 1Tim 4,16). Practicând iubirea fraternă faţă de toţi suntem uniţi cu Cristos, care şi-a dat viaţa pentru noi (cf. 2Cor 5,14-15) şi pregustăm bucuria împărăţiei cerurilor, când Dumnezeu va fi "totul în toţi" (1Cor 15,28).

Fecioara Maria, din sânul căreia s-a născut Mântuitorul şi care păstra toate lucrurile "meditându-le în inima ei" (Lc 2,19) să ne dobândească darul răbdării şi să fie aproape de noi cu prezenţa sa maternă, aşa încât acest timp de convertire să aducă roade de mântuire veşnică.

Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 11 noiembrie 2021, comemorarea Sfântului Martin, episcop

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Cf. Sfântul Augustin, Serm. 243, 9,8; 270, 3; En. in Ps. 110, 1.

[2] Cf. Moment extraordinar de rugăciune în timp de epidemie (27 martie 2020).

[3] Cf. Angelus din 17 martie 2013.

lecturi: 1667.