Papa Francisc: Omilia la sărbătoarea Întâmpinarea Domnului
A XXVI-a Zi Mondială a Vieţii Consacrate (2 februarie 2022)

Doi bătrâni, Simeon şi Ana, aşteaptă în templu împlinirea promisiunii pe care Dumnezeu a făcut-o poporului său: venirea lui Mesia. Însă aşteptarea lor nu este pasivă, este plină de mişcare. Aşadar să urmăm mişcările lui Simeon: el mai întâi este condus de Duhul, apoi vede în Prunc mântuirea şi în sfârşit îl primeşte în braţe (cf. Lc 2,26-28). Să ne oprim pur şi simplu asupra acestor trei acţiuni şi să ne lăsăm străbătuţi de câteva întrebări importante pentru noi, îndeosebi pentru viaţa consacrată.

Prima este: De ce anume suntem conduşi? Simeon merge "condus de Duh" (v. 27). Duhul Sfânt este actorul principal al scenei: El face să ardă în inima lui Simeon dorinţa de Dumnezeu, El reînsufleţeşte în sufletul său aşteptarea, El împinge paşii săi spre templu şi face ochii săi capabili să-l recunoască pe Mesia, deşi se prezintă ca un prunc mic şi sărac. Asta face Duhul Sfânt: face capabili să observăm prezenţa lui Dumnezeu şi lucrarea sa nu în lucrurile mari, în exterioritatea pompoasă, în exhibiţiile de forţă, ci în micime şi în fragilitate. Să ne gândim la cruce: şi acolo este o micime, o fragilitate, precum şi un dramatism. Dar acolo este forţa lui Dumnezeu. Expresia "condus de Duh" aminteşte ceea ce în spiritualitate se numesc "mişcări spirituale": sunt acele mişcări ale sufletului pe care le simţim în noi şi pe care suntem chemaţi să le ascultăm, pentru a discerne dacă provin de la Duhul Sfânt sau de la altcineva. Să fim atenţi la mişcările interioare ale Duhului.

Aşadar ne întrebăm: de cine ne lăsăm mişcaţi în mod deosebit: de Duhul Sfânt sau de duhul lumii? Este o întrebare după care toţi trebuie să ne măsurăm, mai ales noi cei consacraţi. În timp ce Duhul ne face să-l recunoaştem pe Dumnezeu în micimea şi în fragilitatea unui prunc, noi uneori riscăm să ne gândim la consacrarea noastră în termeni de rezultate, de ţinte, de succes: ne mişcăm în căutarea de spaţii, de vizibilitate, de numere: este o ispită. În schimb Duhul nu cere asta. Doreşte ca să cultivăm fidelitatea zilnică, docili faţă de micile lucruri care ne-au fost încredinţate. Cât de frumoasă este fidelitatea lui Simeon şi Ana! În fiecare zi merg la templu, în fiecare zi aşteaptă şi se roagă, deşi timpul trece şi pare că nu se întâmplă nimic. Aşteaptă toată viaţa, fără să se descurajeze şi fără să se plângă, rămânând fideli în fiecare zi şi alimentând flacăra speranţei pe care Duhul a aprins-o în inima lor.

Ne putem întreba, noi, fraţi şi surori: ce anume ne mişcă în zilele noastre? Ce iubire ne împinge să mergem înainte? Duhul Sfânt sau pasiunea momentului, adică orice lucru? Cum ne mişcăm în Biserică şi în societate? Uneori, şi în spatele aparenţei de fapte bune, se pot ascunde molia narcisismului sau mania protagonismului. În alte cazuri, chiar ducând înainte atâtea lucruri, comunităţile noastre călugăreşti par să fie mişcate mai mult de repetiţia mecanică - a face lucrurile din obişnuinţă, numai pentru a fi făcute - decât de entuziasmul de a adera la Duhul Sfânt. Ne va face bine, nouă tuturor, să verificăm astăzi motivaţiile noastre interioare, să discernem mişcările spirituale, pentru că reînnoirea vieţii consacrate trece înainte de toate pe aici.

O a doua întrebare: Ce anume văd ochii noştri? Simeon, mişcat de Duh, îl vede şi îl recunoaşte pe Cristos. Şi se roagă spunând: "Au văzut ochii mei mântuirea ta" (v. 30). Iată marele miracol al credinţei: deschide ochii, transformă privirea, schimbă viziunea. Aşa cum ştim din atâtea întâlniri ale lui Isus în Evanghelii, credinţa se naşte din privirea compătimitoare cu care Dumnezeu ne priveşte, topind împietririle inimii noastre, vindecând rănile noastre, dându-ne ochi noi pentru a ne vedea pe noi înşine şi lumea. Ochi noi faţă de noi înşine, faţă de alţii, faţă de toate situaţiile pe care le trăim, chiar şi cele mai dureroase. Nu este vorba de o privire naivă, nu, este sapienţială; privirea naivă alungă realitatea sau se preface că nu vede problemele; în schimb este vorba de ochi care ştiu "să vadă înăuntru" şi "să vadă dincolo"; care nu se opresc la aparenţe, ci ştiu să intre şi în crăpăturile fragilităţii şi ale eşecurilor pentru a observa acolo prezenţa lui Dumnezeu.

Ochii bătrâni ai lui Simeon, deşi obosiţi de ani, îl văd pe Domnul, văd mântuirea. Dar noi? Fiecare se poate întreba: ce anume văd ochii noştri? Ce viziune avem despre viaţa consacrată? Adesea lumea o vede ca o "risipă": "Dar uite, acel tânăr aşa de bun, să devină frate", sau "o tânără aşa de bună, să devină soră... Este o risipă. Dacă măcar ar fi urât sau urâtă... Nu, sunt buni, este o risipă". Aşa gândim noi. Lumea o vede probabil ca o realitate din trecut, ceva inutil. Dar noi, comunitate creştină, călugăriţe şi călugări, ce anume vedem? Suntem îndreptaţi cu ochii în urmă, nostalgici de ceea ce nu mai există sau suntem capabili de o privire de credinţă clarvăzătoare, proiectată înăuntru şi dincolo? Să avem înţelepciunea privirii - aceasta o dă Duhul -: să privim bine, să măsurăm bine distanţele, să înţelegem realităţile. Mie îmi face foarte bine să văd consacraţi şi consacrate bătrâni, care cu ochi luminoşi continuă să zâmbească, dând speranţă tinerilor. Să ne gândim la momentul când am întâlnit asemenea priviri şi să-l binecuvântăm pe Dumnezeu pentru asta. Sunt priviri de speranţă, deschise spre viitor. Şi probabil ne va face bine, în aceste zile, să facem o întâlnire, să vizităm pe fraţii noştri călugări şi surorile noastre călugăriţe bătrâni, pentru a-i privi, pentru a vorbi, pentru a întreba, pentru a auzi ce anume gândesc. Cred că va fi un bun medicament.

Fraţi şi surori, Domnul nu încetează să ne dea semnale pentru a ne invita să cultivăm o viziune reînnoită despre viaţa consacrată. Este nevoie de asta, dar sub lumina, sub mişcările Duhului Sfânt. Nu ne putem preface că nu vedem aceste semnale şi să continuăm ca şi cum n-ar fi nimic, repetând lucrurile din totdeauna, târâindu-ne din inerţie în formele din trecut, paralizaţi de frica de a ne schimba. Am spus asta de atâtea ori: astăzi, ispita de a merge înapoi, din siguranţă, din frică, pentru a păstra credinţa, pentru a păstra carisma fondatoare... Este o ispită. Ispita de a merge înapoi şi de a păstra "tradiţiile" cu rigiditate. Să ne intre asta în cap: rigiditatea este o pervertire, şi sub fiecare rigiditate există probleme grave. Nici Simeon nici Ana nu erau rigizi, nu, erau liberi şi aveau bucuria de a face sărbătoare: el, lăudându-l pe Domnul şi profeţind cu curaj mamei; şi ea, ca bună bătrânică, mergând dintr-o parte în alta spunând: "Priviţi-i pe aceştia, priviţi asta!". Au dat vestea cu bucurie, ochii plini de speranţă. Fără inerţii ale trecutului, fără rigidităţi. Să deschidem ochii: prin crize - da, este adevărat, există crizele -, numerele care lipsesc - "Părinte, nu sunt vocaţii, acum vom merge prin lume pentru a vedea dacă găsim vreuna" -, forţele care dispar, Duhul ne invită se reînnoim viaţa noastră şi comunităţile noastre. Şi cum facem asta? El ne va indica drumul. Noi să-i deschidem inima, cu curaj, fără frică. Să deschidem inima. Să privim la Simeon şi Ana: chiar dacă sunt înaintaţi în ani, nu petrec zilele pentru a regreta un trecut care nu se mai întoarce, ci îşi deschid braţele spre viitorul care le vine în întâmpinare. Fraţi şi surori, să nu irosim ziua de azi privind la ziua de ieri, sau visând o zi de mâine care nu va veni niciodată, ci să ne punem în faţa Domnului, în adoraţie, şi să cerem ochi care să ştie să vadă binele şi să observe căile lui Dumnezeu. Domnul ni-i va da, dacă noi cerem asta. Cu bucurie, cu tărie, fără frică.

În sfârşit, o a treia întrebare: ce anume strângem în braţe? Simeon îl primeşte pe Isus în braţe (cf. v. 28). Este o scenă duioasă şi densă de semnificaţie, unică în Evanghelii. Dumnezeu l-a pus pe Fiul său în braţele noastre pentru că a-l primi pe Isus este esenţialul, centrul credinţei. Uneori riscăm să ne pierdem şi să ne rătăcim în mii de lucruri, să ne concentrăm asupra aspectelor secundare sau să ne cufundăm în lucrurile de făcut, dar centrul a toate este Cristos, care trebuie primit ca Domnul vieţii noastre.

Când Simeon îl ia în braţe pe Isus, buzele sale rostesc cuvinte de binecuvântare, de laudă, de uimire. Şi noi, după atâţia ani de viaţă consacrată, am pierdut capacitatea de a ne uimi? Sau încă avem această capacitate? Să facem o examinare cu privire la asta şi dacă vreunul n-o găseşte, să ceară harul uimirii, uimirea în faţa minunăţiilor pe care Dumnezeu le face în noi, ascunse ca aceea din templu, când Simeon şi Ana l-au întâlnit pe Isus. Dacă le lipsesc consacraţilor cuvinte care îl binecuvântează pe Dumnezeu şi pe ceilalţi, dacă lipseşte bucuria, dacă dispare elanul, dacă viaţa fraternă este numai oboseală, dacă lipseşte uimirea, nu este pentru că suntem victime ale cuiva sau ale ceva, adevăratul motiv este că braţele noastre nu-l mai poartă pe Isus. Şi atunci când braţele unei persoane consacrate nu-l mai poartă pe Isus, ele poartă golul, care încearcă mereu să le umple cu alte lucruri, dar este golul. A-l strânge pe Isus în braţele noastre: acesta este semnul, acesta este drumul, aceasta este "reţeta" reînnoirii. Aşadar, atunci când nu-l îmbrăţişăm pe Isus, inima se închide în amărăciune. Este trist a vedea consacraţi, consacrate amari: se închid în plângere pentru lucrurile care nu merg în mod punctual, într-o rigoare care ne face inflexibili, în atitudini de pretinsă superioritate. Mereu se plâng de ceva: de superior, de superioară, de fraţi, de comunitate, de bucătărie... Dacă nu au plângeri nu trăiesc. Dar noi trebuie să-l strângem pe Isus în adoraţie şi să cerem ochi care să ştie să vadă binele şi să observe căile lui Dumnezeu. Dacă îl primim pe Cristos cu braţe deschise, îi vom primi şi pe ceilalţi cu încredere şi umilinţă. Atunci conflictele nu înăspresc, distanţele nu dezbină şi se stinge tentaţia de a samavolnici şi de a răni demnitatea vreunei surori sau a vreunui frate. Să deschidem braţele, lui Cristos şi fraţilor! Acolo este Isus.

Preaiubiţilor, preaiubitelor, să reînnoim astăzi cu entuziasm consacrarea noastră! Să ne întrebăm ce motivaţii mişcă inima noastră şi acţiunea noastră, care este viziunea reînnoită pe care suntem chemaţi s-o cultivăm şi, mai ales, să-l luăm în braţe pe Isus. Chiar dacă experimentăm trude şi oboseli - asta se întâmplă: chiar dezamăgiri, se întâmplă -, să facem ca Simeon şi Ana, care aşteaptă cu răbdare fidelitatea Domnului şi nu lasă să li se fure bucuria întâlnirii. Să mergem spre bucuria întâlnirii: acest lucru este foarte frumos! Să-l repunem pe El în centru şi să mergem înainte cu bucurie. Aşa să fie.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 292.