Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 2 februarie 2022

Cateheze despre Sfântul Iosif: 10. Sfântul Iosif şi comuniunea sfinţilor

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În aceste săptămâni am putut aprofunda figura Sfântului Iosif lăsându-ne conduşi de ştirile puţine, dar importante pe care le dau Evangheliile, precum şi de aspectele personalităţii sale pe care Biserica de-a lungul secolelor a putut să le evidenţieze prin rugăciune şi devoţiune. Pornind tocmai de la această "simţire comună" care în istoria Bisericii a însoţit figura Sfântului Iosif, astăzi aş vrea să mă opresc asupra unui important articol de credinţă care poate îmbogăţi viaţa noastră creştină şi poate fundamenta în cel mai bun mod relaţia noastră cu sfinţii şi cu răposaţii noştri dragi: vorbesc despre comuniunea sfinţilor. De atâtea ori noi spunem, în Crez, "cred în împărtăşirea sfinţilor". Dar dacă se întreabă ce este comuniunea (împărtăşirea) sfinţilor, eu îmi amintesc că răspundeam imediat când eram copil: "Ah, sfinţii fac comuniunea". Este un lucru care... nu înţelegem ce spune. Ce este comuniunea sfinţilor? Nu înseamnă că sfinţii fac comuniunea, nu înseamnă asta: este altceva.

Uneori şi creştinismul poate să cadă în forme de devoţiune care par să reflecte o mentalitate mai mult păgână decât creştină. Diferenţa fundamentală se află în faptul că rugăciunea noastră şi devoţiunea noastră a poporului credincios nu se bazează, în acele cazuri, pe încrederea într-o fiinţă umană, sau într-o imagine sau într-un obiect, chiar şi atunci când ştim că ele sunt sacre. Ne aminteşte profetul Ieremia: "Blestemat este bărbatul care-şi pune încrederea în om, [...] binecuvântat este bărbatul care se încrede în Domnul" (17,5-7). Chiar şi atunci când ne încredem pe deplin în mijlocirea unui sfânt, sau şi mai mult în mijlocirea Fecioarei Maria, încrederea noastră are valoare numai în raport cu Cristos. Ca şi cum drumul spre acest sfânt sau spre Sfânta Fecioară Maria nu se termină acolo: nu. Merge acolo, dar în raport cu Cristos. Cristos este legătura care ne uneşte cu el şi între noi care are un nume specific: această legătură care ne uneşte pe toţi, între noi şi pe noi cu Cristos, este "comuniunea sfinţilor". Nu sfinţii fac minunile, nu! "Acest sfânt este atât de miraculos...": nu, opreşte-te: sfinţii nu fac minuni, ci numai harul lui Dumnezeu care acţionează prin intermediul lor. Minunile sunt făcute de Dumnezeu, de harul lui Dumnezeu care acţionează printr-o persoană sfântă, o persoană corectă. Acest lucru trebuie să fie clar. Există oameni care spun: "Eu nu cred în Dumnezeu, dar cred în acest sfânt". Nu, este greşit. Sfântul este un mijlocitor, unul care se roagă pentru noi şi noi îl rugăm, şi se roagă pentru noi şi Domnul ne dă harul: Domnul acţionează prin intermediul sfântului.

Aşadar, ce este "comuniunea sfinţilor"? Catehismul Bisericii Catolice afirmă: "Comuniunea sfinţilor este exact Biserica" (nr. 946). Dar iată ce definiţie frumoasă! "Comuniunea sfinţilor este exact Biserica". Ce înseamnă asta? Că Biserica este rezervată celor desăvârşiţi? Nu. Înseamnă că este comunitatea păcătoşilor mântuiţi. Biserica este comunitatea păcătoşilor mântuiţi. Este frumoasă definiţia aceasta. Nimeni nu se poate exclude din Biserică, toţi suntem păcătoşi mântuiţi. Sfinţenia noastră este rodul iubirii lui Dumnezeu care s-a manifestat în Cristos, care ne sfinţeşte iubindu-ne în mizeria noastră şi mântuindu-ne din ea. Tot datorită lui noi formăm un singur trup, spune Sfântul Paul, în care Isus este capul şi noi suntem membrele (cf. 1Cor 12,12). Această imagine a trupului lui Cristos şi imaginea trupului ne face să înţelegem imediat ce înseamnă a fi legaţi unii cu alţii în comuniune. "Dacă suferă un membru, toate membrele suferă împreună cu el, iar dacă este cinstit un membru, toate se bucură cu el. Voi sunteţi trupul lui Cristos şi membru fiecare în parte" (1Cor 12,26-27). Asta spune Paul: toţi suntem un trup, toţi uniţi prin credinţă, prin botez, toţi în comuniune: uniţi în comuniune cu Isus Cristos. Şi aceasta este comuniunea sfinţilor.

Iubiţi fraţi şi surori, bucuria şi durerea care ating viaţa mea îi priveşte pe toţi, aşa cum bucuria şi durerea care ating viaţa fratelui sau a surorii de lângă noi mă privesc şi pe mine. Eu nu pot să fiu indiferent faţă de ceilalţi, pentru că toţi suntem parte a unui trup, în comuniune. În acest sens, şi păcatul unei singure persoane priveşte mereu pe toţi, iar iubirea fiecărei persoane îi priveşte pe toţi. În virtutea comuniunii sfinţilor, a acestei uniri, fiecare membru al Bisericii este legat cu mine în manieră profundă - dar nu spun cu mine pentru că sunt papa - suntem legaţi reciproc şi în manieră profundă, şi această legătură este aşa de puternică încât nu poate să fie ruptă nici măcar de moarte. De fapt, comuniunea sfinţilor nu-i priveşte numai pe fraţii şi surorile care sunt lângă mine în acest moment istoric, ci îi priveşte şi pe cei care au încheiat pelerinajul pământesc şi au trecut de pragul morţii. Şi ei sunt în comuniune cu noi. Să ne gândim, iubiţi fraţi şi surori: în Cristos nimeni nu ne poate despărţi vreodată cu adevărat de cei pe care-i iubim pentru că legătura este o legătură existenţială, o legătură puternică ce este în însăşi natura noastră; se schimbă numai modul de a fi împreună pentru fiecare dintre ei, dar nimic şi nimeni nu poate rupe această legătură. "Părinte, să ne gândim la cei care au renegat credinţa, care sunt nişte apostaţi, care sunt persecutori ai Bisericii, care au renegat botezul lor: şi aceştia sunt acasă?". Da, şi aceştia, şi blestemătorii, toţi. Suntem fraţi: aceasta este comuniunea sfinţilor. Comuniunea sfinţilor ţine împreună comunitatea credincioşilor de pe pământ şi din cer.

În acest sens, relaţia de prietenie care pot construi cu un frate sau o soră de lângă mine pot s-o stabilesc şi cu un frate sau o soră care sunt în cer. Sfinţii sunt prieteni cu care foarte des împletim raporturi de prietenie. Ceea ce noi numim devoţiune faţă de un sfânt - eu sunt foarte cinstitor al acestui sfânt, al acestei sfinte - asta ceea ce numim devoţiune este în realitate un mod de a exprima iubirea pornind tocmai de la această legătură care ne uneşte. De asemenea, în viaţa de toate zilele se poate spune: "Dar, această persoană are mare devoţiune faţă de părinţii săi bătrâni": nu, este un mod de iubire, o exprimare de iubire. Şi noi toţi ştim că unui prieten ne putem adresa mereu, mai ales când suntem în dificultate şi avem nevoie de ajutor. Şi noi avem prieteni în cer. Toţi avem nevoie de prieteni; toţi avem nevoie de relaţii semnificative care să ne ajute să înfruntăm viaţa. Şi Isus avea prietenii săi, şi lor li s-a adresat în momentele mai decisive ale experienţei sale umane. În istoria Bisericii există constante care însoţesc comunitatea credincioasă: înainte de toate marele afect şi legătura foarte puternică pe care Biserica a simţit-o mereu faţă de Maria, Născătoarea de Dumnezeu şi Mama noastră. Dar şi cinstea specială şi afectul pe care l-a atribuit Sfântului Iosif. În fond, Dumnezeu îi încredinţează lui cele mai preţioase lucruri pe care le are: pe Fiul său Isus şi pe Fecioara Maria. Tot datorită comuniunii sfinţilor îi simţim aproape de noi pe sfinţii şi sfintele care sunt patronii noştri, datorită numelui pe care-l purtăm, de exemplu, datorită Bisericii căreia îi aparţinem, datorită locului în care locuim, şi aşa mai departe, şi pentru o devoţiune personală. Şi aceasta este încrederea pe care trebuie să ne anime mereu în a ne adresa lor în momentele decisive ale vieţii noastre. Devoţiunea faţă de sfinţi nu este un lucru magic, nu este o superstiţie; este pur şi simplu a vorbi cu un frate, o soră care este în faţa lui Dumnezeu, care a parcurs o viaţă corectă, o viaţă sfântă, o viaţă exemplară, şi acum este în faţa lui Dumnezeu. Şi eu vorbesc cu acest frate, cu această soră şi cer mijlocirea sa pentru nevoile mele.

Tocmai pentru aceasta îmi place să închei această cateheză cu o rugăciune către Sfântul Iosif de care sunt deosebit de legat şi pe care o recit în fiecare zi de peste 40 de ani. Este o rugăciune pe care am găsit-o într-o carte de rugăciuni ale Surorilor lui Isus şi Mariei, din 1700, sfârşitul secolului al XVIII-lea. Este foarte frumoasă, dar mai mult decât o rugăciune este o provocare pentru acest prieten, pentru acest părinte, pentru acest păzitor al nostru care este Sfântul Iosif. Ar fi frumos ca voi să învăţaţi această rugăciune şi s-o puteţi repeta. O voi citi: "Mărit patriarh, Sfinte Iosif, a cărui putere ştie să facă posibile lucrurile imposibile, vino în ajutorul meu în aceste momente de angoasă şi dificultate! Ia sub ocrotirea ta situaţiile atât de grave şi dificile pe care ţi le încredinţez, pentru ca să aibă o soluţionare fericită! Părintele meu iubit, toată încrederea mea este pusă în tine. Să nu se spună că te-am invocat în zadar, şi pentru că tu poţi totul la Isus şi Maria, arată-mi că bunătatea ta este tot atât de mare cât este puterea ta". Şi se termină cu o provocare, asta înseamnă a-l provoca pe Sfântul Iosif: "Pentru că tu poţi totul la Isus şi Maria, arată-mi că bunătatea ta este tot atât de mare cât este puterea ta". Eu mă încredinţez în fiecare zi Sfântului Iosif, cu această rugăciune, de peste 40 de ani: este o rugăciune veche.

Înainte, curaj, în această comuniune a tuturor sfinţilor pe care o avem în cer şi pe pământ: Domnul nu ne abandonează.

____________________

După ce s-a încheiat cateheza, Sfântul Părinte a rostit aceste cuvinte:

Am auzit, cu câteva minute în urmă, o persoană care striga, striga, care avea unele probleme, nu ştiu dacă fizice, psihice, spirituale: dar este un frate al nostru aflat într-o problemă. Eu aş vrea să termin rugându-ne pentru el, fratele nostru care suferă, sărăcuţul: dacă striga este pentru că suferă, are vreo necesitate. Nu trebuie să fim surzi la necesitatea acestui frate. Să o rugăm împreună pe Sfânta Fecioară Maria pentru el: Bucură-te, Marie, ...

____________________

APELURI

De un an, asistăm cu durere la violenţele care însângerează Myanmarul. Îmi însuşesc apelul episcopilor birmani aşa încât comunitatea internaţională să se străduiască pentru reconcilierea dintre părţile interesate. Nu putem întoarce privirea în cealaltă parte, în faţa suferinţelor atâtor fraţi şi surori. Să-i cerem lui Dumnezeu, în rugăciune, mângâierea pentru acea populaţie martirizată; lui să-i încredinţăm eforturile de pace.

* * *

Poimâine, 4 februarie, se va celebra a doua Zi Internaţională a Fraternităţii Umane. Este motiv de satisfacţie că naţiunile din întreaga lume se unesc în această celebrare, menită să promoveze dialogul interreligios şi intercultural, aşa cum este dorit şi în Documentul despre fraternitatea umană pentru pacea mondială şi convieţuirea comună, semnat la 4 februarie 2019 la Abu Dhabi de marele imam de Al-Azhar, Ahmad Al-Tayyib şi de mine. Fraternitate înseamnă a întinde mâna spre ceilalţi, a-i respecta şi a-i asculta cu inimă deschisă. Doresc ca să se facă paşi concreţi, împreună cu credincioşi din alte religii şi cu persoanele de bunăvoinţă, pentru a afirma că astăzi este timp de fraternitate, evitând să se alimenteze ciocniri, diviziuni şi închideri. Să ne rugăm şi să ne angajăm în fiecare zi pentru ca toţi să putem trăi în pace ca fraţi şi surori.

* * *

Urmează să se deschidă la Beijing jocurile olimpice şi paralimpice de iarnă, respectiv la 4 februarie şi la 4 martie. Adresez din inimă salutul meu tuturor participanţilor; urez organizatorilor cel mai bun succes şi sportivilor să dea ceea ce au mai bun în ei. Sportul, cu limbajul său universal, poate construi punţi de prietenie şi de solidaritate între persoane şi popoare din orice cultură şi religie. De aceea, am apreciat că la motoul olimpic istoric Citius, Altius, Fortius - Mai rapid, mai sus, mai puternic - Comitetul Olimpic Internaţional a adăugat cuvântul Communiter, adică Împreună, pentru ca jocurile olimpice să facă să crească o lume mai fraternă.

Cu un gând deosebit îmbrăţişez toată lumea paralimpică. Medalia cea mai importantă o vom câştiga împreună dacă exemplul sportivelor şi sportivilor cu dizabilităţi îi va ajuta pe toţi să depăşească prejudecăţi şi temeri şi să facă în aşa fel încât comunităţile noastre să devină mai primitoare şi inclusive. Aceasta este adevărata medalie de aur! În afară de asta, urmăresc cu atenţie şi emoţie istoriile personale ale sportivelor şi sportivilor refugiaţi. Mărturiile lor să contribuie la încurajarea societăţilor civile să se deschidă cu încredere tot mai mare la toţi, fără a lăsa în urmă pe nimeni. Urez marii familii olimpice şi paraolimpice să trăiască o experienţă unică de fraternitate umană şi de pace. Fericiţi făcătorii de pace! (Mt 5,9).

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 473.