Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 3 noiembrie 2021

Cateheze despre Scrisoarea către Galateni: 14. A umbla în Duh

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În textul din Scrisoarea către Galateni pe care tocmai l-am ascultat, Sfântul Paul îi îndemnă pe creştini să umble în Duhul Sfânt (cf. 5,16.25). Există un stil: a umbla în Duhul Sfânt. De fapt, a crede în Isus înseamnă a-l urma, a merge în urma lui pe drumul său, aşa cum au făcut primii discipoli. Şi în acelaşi timp înseamnă a evita drumul opus, cel al egoismului, al căutării propriului interes, pe care apostolul îl numeşte "poftele trupului" (v. 16). Duhul este călăuza acestui drum pe calea lui Cristos, un drum minunat, dar şi obositor, care începe la Botez şi durează toată viaţa. Să ne gândim la o excursie lungă pe un munte înalt: este fascinant, destinaţia ne atrage, dar cere atâta trudă şi tenacitate.

Această imagine poate să ne fie utilă pentru a intra în subiectul cuvintelor apostolului: "a umbla în Duh", "a ne lăsa conduşi" de el. Sunt expresii care indică o acţiune, o mişcare, un dinamism care împiedică să ne oprim la primele dificultăţi, ci provoacă la încrederea în "forţa care vine de sus" (Păstorul lui Hermas, 43, 21). Parcurgând acest drum, creştinul dobândeşte o viziune pozitivă despre viaţă. Asta nu înseamnă că răul prezent în lume parcă ar dispare, sau că dispar impulsurile negative ale egoismului şi orgoliului; mai degrabă înseamnă a crede că Dumnezeu mereu este mai puternic decât rezistenţele noastre şi mai mare decât păcatele noastre. Şi acest lucru este important!

În timp ce îi îndeamnă pe galateni să parcurgă acest drum, apostolul se pune la nivelul lor. Abandonează verbul la imperativ - "umblaţi" (v. 16) - şi foloseşte acel "noi" la indicativ: "trăim prin Duh" (v. 25). Ca şi cum ar spune: să ne punem de-a lungul aceleiaşi linii şi să ne lăsăm conduşi de Duhul Sfânt. Este un îndemn, un mod exortativ. Sfântul Paul acest îndemn îl simte necesar şi pentru el însuşi. Deşi ştie că Isus Cristos trăieşte în el (cf. 2,20), este convins şi că încă n-a ajuns la ţintă, la vârful muntelui (cf. Fil 3,12). Apostolul nu se pune deasupra comunităţii sale, nu spune: "Eu sunt şeful, voi sunteţi ceilalţi; eu am ajuns în vârful muntelui şi voi sunteţi pe cale" - nu spune asta -, ci se situează în mijlocul tuturor, pentru a da exemplul concret a cât de necesar este a asculta de Dumnezeu, corespunzând tot mai mult şi tot mai bine conducerii Duhului. Şi ce frumos este când noi găsim păstori care merg cu poporul lor şi care nu se dezlipesc de el. Este atât de frumos acest lucru; face bine sufletului.

Acest "a umbla în Duh" nu este numai o acţiune individuală: se referă şi la comunitate în ansamblul său. De fapt, a construi comunitatea urmând calea indicată de apostol este entuziasmant, dar angajant. "Poftele trupului", "ispitele" - să spunem aşa - pe care le avem noi toţi, adică invidiile, prejudecăţile, ipocriziile, supărările continuă să se facă simţite şi recurgerea la o rigiditate normativă poate să fie o tentaţie uşoară, dar făcând astfel s-ar ieşi de pe cărarea libertăţii şi, în loc de a urca în vârf, s-ar întoarce în jos. A parcurge calea Duhului cere în primul rând să se dea spaţiu harului şi carităţii. A face spaţiu harului lui Dumnezeu, a nu avea teamă. Paul, după ce şi-a făcut auzit în mod sever glasul său, îi invită pe galateni să ia fiecare asupra sa dificultăţile celuilalt şi, dacă vreunul ar ajunge să greşească, să folosească blândeţea (cf. 5,22). Să ascultăm cuvintele sale: "Fraţilor, dacă un om a căzut într-o greşeală, voi, cei spirituali, corectaţi-l în duhul blândeţii! Dar tu fii atent la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu! Purtaţi-vă unii altora povara şi astfel veţi împlini legea lui Cristos!" (6,1-2). O atitudine foarte diferită de bârfă; nu, aceasta nu este potrivit Duhului. Potrivit Duhului înseamnă a avea această dulceaţă cu fratele în corectarea lui şi a fi atenţi la noi înşine cu umilinţă pentru a cădea noi în acele păcate.

De fapt, atunci când suntem ispitiţi să-i judecăm rău pe ceilalţi, aşa cum se întâmplă adesea, trebuie să reflectăm înainte de toate asupra fragilităţii noastre. Cât de uşor este a critica pe ceilalţi! Dar există oameni care par că au licenţă în bârfă. În fiecare zi îi critică pe ceilalţi. Dar priveşte-te pe tine însuţi! Este bine să ne întrebăm ce anume ne determină să corectăm un frate sau o soră, şi dacă nu suntem în vreun fel coresponsabili de greşeala sa. Duhul Sfânt, în afară de a ne dărui blândeţea, ne invită la solidaritate, să purtăm poverile celorlalţi. Câte poveri sunt prezente în viaţa unei persoane: boala, lipsa locului de muncă, singurătatea, durerea...! Şi câte alte încercări care cer apropierea şi iubirea fraţilor! Ne pot ajuta şi cuvintele Sfântului Augustin când comentează chiar acest text: "De aceea, fraţilor, când unul este surprins în vreo greşeală, [...] corectaţi-l în această manieră, cu blândeţe. Şi dacă tu ridici glasul, iubeşte în interior. Fie că încurajezi, că te arăţi patern, că reproşezi, că eşti sever, iubeşte" (Discursuri 163/B 3). Iubeşte mereu. Regula supremă a corectării fraterne este iubirea: a voi binele fraţilor noştri şi surorilor noastre. Este vorba de a tolera problemele celorlalţi, defectele celorlalţi în tăcere în rugăciune, pentru a găsi după aceea drumul just pentru a-l corecta. Şi acest lucru nu este uşor. Drumul mai uşor este bârfa. A-l jumuli pe celălalt ca şi cum eu aş fi perfect. Şi acest lucru nu trebuie să se facă. Blândeţe. Răbdare. Rugăciune. Apropiere.

Să mergem cu bucurie şi cu răbdare pe acest drum, lăsându-ne conduşi de Duhul Sfânt.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 441.