Sora Gloria Narváez: Prizonieră în deşert l-am simţit pe Dumnezeu aproape

de Manuel Cubías

Recitarea zilnică a psalmilor, în puţinele clipe de libertate acordate de gardieni de a face câţiva paşi în deşert. Certitudinea că mulţi se rugau pentru soarta ei împreună cu respectarea gardienilor. precum şi cu discriminarea pentru că este soră catolică. Au fost toate acestea şi altele în cei patru ani şi opt luni de detenţie a sorei Gloria Cecilia Narváez, de la Franciscanele Mariei Neprihănite, răpită de jihadişti în Mali la 7 februarie 2017 şi eliberată la 9 octombrie 2021. Călugăriţa columbiană relatează ceva din experienţa sa de detenţie şi despre ce anume a susţinut speranţa în ea.

Cum aţi simţit apropierea persoanelor care se rugau pentru dumneavoastră?

În fiecare moment mi-a susţinut credinţa. Nu-mi era frică de ceea ce probabil mi s-ar fi întâmplat, ştiam că Dumnezeu mă susţinea, că întreaga Biserică, surorile şi lumea întreagă se rugau pentru mine.

Care a fost raportul dumneavoastră cu persoanele care vă ţineau prizonieră?

Cu grupurile de sechestratori raportul a fost de mare respect, de rugăciune pentru fiecare dintre ei, de ascultare atunci când vedeam că puteam să ascult în lucrurile care erau corecte. Am avut un bun raport uman cu ei.

Şi cum vă vedeau: o călugăriţă, străină, cu o cultură diferită?

Mă discriminau pentru că eram o călugăriţă. Eram catolică, nu aveam religia lor. Spuneau mereu că islamul era religia. Eu îi lăsam să se exprime cu respect, dar am perceput că mă refuzau din cauza faptului că sunt catolică şi o călugăriţă.

V-aţi temut pentru viaţa dumneavoastră?

Nu, niciodată. Când m-au luat eram dispusă să risc orice. Aveam încredere în Dumnezeu. Mi-am spus: "Ceea ce va fi, va fi". Pentru că eram dispusă să-mi dau viaţa.

Există vreun simbol, un moment în mod deosebit în care aţi simţit forţa interioare a prezenţei lui Dumnezeu?

Da, mai ales când recitam psalmii, când puteam să merg un pic prin deşert şi să privesc măreţia creaţiei, soarele care răsărea dimineaţa, cămilele care înaintau de-a lungul munţilor de nisip. În fiecare moment simţeam această mare siguranţă în Dumnezeu.

Când aţi înţeles că detenţia dumneavoastră s-a terminat?

Când am ajuns la Bamako şi am mers în casa preşedintelui şi l-am întâlnit pe cardinalul Zerbo, cu preşedintele din Mali, cu ministrul culturii şi al religiei. În acel moment, am înţeles că eram liberă.

Care au fost gândurile dumneavoastră în acel moment?

Înainte de toate, să-i mulţumesc lui Dumnezeu din toată inima. Repetam mereu: nu există un Dumnezeu aşa de mare ca Dumnezeul nostru, ceea ce vrea el face în cer şi pe pământ. Repetam mereu: Domnul este lumina mea şi mântuirea mea. Eram recunoscătoare Domnului care a făcut posibilă libertatea mea. Şi mulţumirea mea sinceră se îndreaptă spre Biserică, spre Papa Francisc, spre autorităţile din Mali, spre guvernul italian, spre intelligence a sa şi spre toate persoanele care s-au străduit pentru ca să obţin libertatea. Rugăciunea obţine tot ceea ce unul îşi propune.

Care era munca dumneavoastră ca misionară şi ce consideraţi că trebuie continuat să se facă în aceste ţinuturi unde voi acţionaţi?

Congregaţia noastră franciscană răspundea la o nevoie foarte mare care există la Karangasso, în Mali. Eram angajate într-un centru de asistenţă sanitară pentru oameni din diferitele sate, un orfelinat - care adesea găzduia zeci de copii orfani de mamă decedată la naştere - alfabetizarea, croitoria şi cusutul. Ne ocupam şi de microcredit pentru micul comerţ în piaţă în special pentru femei, pentru ca să poată contribui la întreţinerea familiei. Acum nu mai suntem prezente de câteva luni, dar am obţinut ca aceste activităţi să nu închidă şi încă mai continuă, cu excepţia microcreditului, gestionate toate de femei de acolo cu supervizarea diecezei.

(După Vatican News, 25 octombrie 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 1023.