În centrul parcursului sinodal

Comunicatorul bun şi arta de a asculta

de cardinal Mario Grech

Fiţi autentici! Cu Papa Francisc pentru a îmbunătăţi relaţiile noastre şi comunicarea noastră este titlul volumului jurnalistului columbian Ary Waldir Diaz (Edizioni Lavoro, Roma, 2021, 280 pag.) prezentat în după-amiaza zilei de marţi, 19 octombrie 2021, în Sala Marconi de la Radio Vatican. La întâlnire, moderată de Alessandro Gisotti, au intervenit cardinalul secretar general al Sinodului Episcopilor (a cărui intervenţie o publicăm în întregime), Eva Fernández, corespondent al Cope pentru Italia şi Vatican, şi Jesús Colina, vicepreşedinte al Aleteia.

Reparcurgând paginile volumului care este prezentat astăzi, nu pot decât să aplaud alegerea autorului de a intitula a doua parte a volumului cu tema ascultării. De fapt, o comunicare bună nu se poate naşte decât din ascultare; şi un comunicator bun nu poate decât să fie un "expert" în arta de a asculta.

Nu întâmplător, Sfântul Părinte a voit să înceapă parcursul sinodal de la ascultarea poporului lui Dumnezeu şi să dedice temei ascultării următoarea a 56-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale. Nu întâmplător unul din versetele mai importante din Vechiul Testament şi astăzi şi din rugăciunea fraţilor noştri mai mari este Shemá Israel ("Ascultă, Israel", cf. Dt 6,4-9).

Dar ce este ascultarea? Acest cuvânt, ca orice cuvânt care exprimă cu emfază excesivă riscă să piardă din sens, riscă să se golească de semnificaţie. Şi atunci ce este ascultarea? Aş vrea să reiau aici vorba de acum vestită a papei Francisc din Evangelii gaudium, "A asculta înseamnă mai mult decât a auzi" şi a dezvolta. Pentru ce a asculta este mai mult decât a auzi? Pentru că:

1. Ascultarea este o artă. Este un exerciţiu nu numai al minţii, ci şi al inimii. Nu este deloc un act pasiv, o lipsă de cuvinte, o tăcere pe care prea des încercăm în zadar s-o umplem înlăuntrul nostru. Înseamnă înainte de toate a asuma o atitudine de disponibilitate, o inimă liberă şi deschisă faţă de celălalt care este întotdeauna un dar pentru mine. Înseamnă a accepta truda de "a face spaţiu" celuilalt lăsând deoparte orice prejudecată a mea, schemă sau categorie mentală preconstituite unde să înmagazinez, să clasific şi să depozitez informaţia primită. A asculta înseamnă înainte de toate a recunoaşte în celălalt pe mine însumi. Adevărata ascultare este un act de "kenosi", o adevărată golire de tot ceea ce ne poate face surzi. Nu este vorba de a anula propria individualitate, ci de a recunoaşte în celălalt un frate, o persoană care are aceeaşi demnitate egală a mea oricare ar fi condiţia sa fizică, socială, culturală, religioasă...

2. A asculta este un Effatá ("Deschide-te") care nu este numai un exerciţiu al auzului... ci înseamnă şi un a spune şi un a vedea (cf. Mc 7,33-34). Ambele au nevoie de o vindecare. Episodul vindecării surdo-mutului - aş spune a surdului şi mutului - este un exemplu şi ne face să înţelegem clar legătura existentă între capacitatea de a asculta (aş spune corect) cu auzul şi inima, şi de a vorbi "corect" cu gura, peniţa şi inima. Foarte des în spatele unei ascultări mai puţin atente, deja prevenite, de faţadă - eventual cu un zâmbet frumos sau o aluzie de tristeţe, dezacord sau compasiune în funcţie de circumstanţă - se ascunde o inimă incapabilă să perceapă motivaţiile celuilalt, suferinţele sale, îndoielile sale, înfrângerile sale, dar şi speranţele şi dorinţele sale. Rezultă o vorbire neglijentă, mai puţin atentă şi uneori foarte dăunătoare. Un exemplu de actualitate este criza gravă a abuzurilor (a tuturor abuzurilor, nu numai cele asupra minorilor), unde adesea, la abuzul fizic, psihologic îndurat a fost adăugat un alt abuz, o altă suferinţă - uneori chiar mai mare şi dăunătoare - aceea a unui cuvânt care mai curând răneşte decât să vindece, a unui cuvânt care n-a ştiut să asculte. Pentru multe victime ale diferitelor forme de abuz, acesta este un rău şi mai mare.

3. În sfârşit, pentru un creştin, a asculta înseamnă a privi la cruce: la orizontalitatea îmbrăţişării omenirii şi la verticalitatea raportului său intim cu Dumnezeu. A asculta nu este niciodată un exerciţiu unidirecţional (chiar într-un interviu simplu). La bază există mereu o relaţie (deşi efemeră). Adevărata ascultare trebuie să fie bazată pe reciprocitate unde fiecare ştie că are ceva de învăţat de la celălalt. Însă creştinul ştie că la această dimensiune orizontală trebuie adăugată şi dimensiunea verticală, adică disponibilitatea faţă de Dumnezeu de a primi Cuvântul său, care este capacitatea de a privi cu ochii lui Dumnezeu. Atunci ascultarea se transformă în discernământ (în separare şi alegere).

Aş vrea să închei întorcându-mă din nou la parcursul sinodal pe care tocmai l-am demarat şi ale cărui roade deja începem să le vedem.

În multe domenii ale vieţii sociale şi ecleziale am pierdut capacitatea unui dialog sănătos şi eliberator. Ne este frică să ne deschidem la dialog. Mai degrabă decât îndreptat spre căutarea adevărului, spre primirea celuilalt diferit şi în acelaşi timp egal cu mine însumi, dialogul ajunge adesea să degenereze devenind litigiu. Nu mai este comuniune ci separare. Aşa cum ne amintea Papa Francisc la Angelus din 5 septembrie "adesea renaşterea unui dialog nu trece de la cuvinte, ci de la tăcere, de la neimputare proprie, de la reîncepe cu răbdare să-l ascultăm pe celălalt, să ascultăm trudele sale, ceea ce poartă înăuntru. Vindecarea inimii începe de la ascultare".

Drumul sinodal care începe cu acest timp, timp lung de ascultare reciprocă poate să fie un timp oportun, un kairos, de vindecare a multelor răni pe care le purtăm în comunităţile noastre ecleziale, ca societate şi ca omenire. Ajutaţi-ne să-i ascultăm pe toţi, în special pe cei care trăiesc la marginile Bisericilor noastre, cei care au fost răniţi de o Biserică surdă şi mută, cei care sunt în aşteptarea unei urechi şi a unei inimi dispuse să asculte. Ascultaţi cu inima şi - dacă sunteţi creştini - nu vă ruşinaţi să-i cereţi Duhului Sfânt - Mângâietorul - să vă ajute să ascultaţi şi să duceţi voi înşivă un cuvânt de mângâiere şi milostivire.

(După L'Osservatore Romano, 20 octombrie 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 688.