Papa Francisc: Conciliul, lumină pentru a duce lumii fraternitatea

Publicăm prefaţa papei la volumul "Fraternitatea, semn al timpurilor. Magisteriul social al Papei Francisc" ["Fraternità Segno dei Tempi. Il magistero sociale di Papa Francesco"] de cardinalul Michael Czerny şi pr. Christian Barone, în librării de joia viitoare. "Fraternitatea va fi mai credibilă - scrie pontiful - dacă începem şi în Biserică să ne simţim «toţi fraţi» şi să trăim respectivele noastre ministerii ca slujire adusă evangheliei şi edificării împărăţiei lui Dumnezeu şi îngrijirii casei comune".

Papa Francisc

Inima evangheliei este vestirea împărăţiei lui Dumnezeu, care este Isus în persoană, Emanuel şi Dumnezeu cu noi. De fapt, în el, Dumnezeu realizează în mod definitiv proiectul său de iubire faţă de omenire, stabilind domnia sa asupra creaturilor şi introducând în istoria umană germenul vieţii divine, care o transformă dinăuntru. Desigur, împărăţia lui Dumnezeu nu trebuie identificată sau confundată cu vreo realizare pământească şi politică; totuşi, nici nu trebuie imaginată ca o realitate pur interioară, personală şi spirituală, sau ca o promisiune care se referă numai la viaţa de dincolo. În realitate, credinţa creştină trăieşte din acest "paradox" fascinant şi cuceritor, un cuvânt foarte îndrăgit de teologul iezuit Henri de Lubac: este ceea ce Isus, unit pentru totdeauna cu trupul nostru, realizează deja aici şi acum, deschizându-ne la relaţia cu Dumnezeu Tatăl şi făcând o eliberare continuă în viaţa şi în istoria pe care o trăim, pentru că în el de acum împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat (cf. Mc 1,12-15); în acelaşi timp, în timp ce suntem în acest trup, împărăţia rămâne şi o promisiune, o năzuinţă profundă pe care o purtăm în noi, un strigăt care se înalţă de la creaţia încă marcată de rău, care geme şi suferă până în ziua eliberării sale depline (cf. Rom 8,19-24).

De aceea, împărăţia vestită de Isus este o realitate vie, dinamică, ce ne invită la convertire şi cere credinţei noastre să iasă din staticismul unei religiozităţii individuale sau reduse la legalism, pentru a fi în schimb o căutare neliniştită şi continuă a Domnului şi a cuvântului său, care ne cheamă în fiecare zi să colaborăm la lucrarea lui Dumnezeu în diferitele situaţii ale vieţii şi ale societăţii. În moduri diferite, adesea silenţioase şi anonime, adesea şi în cadrul istoriei eşecurilor noastre şi a rănilor noastre, împărăţia lui Dumnezeu se realizează în inima noastră şi în istoria din jurul nostru; ca o mică sămânţă ascunsă în pământ (cf. Mt 13,31-32), ca un pic de drojdie care dospeşte aluatul (Mt 13,24-30), Isus introduce în istoria noastră semnele vieţii noi pe care a venit s-o inaugureze şi ne cere să colaborăm cu el în această operă de mântuire: fiecare dintre noi poate contribui la realizarea operei împărăţiei lui Dumnezeu în lume, deschizând spaţii de mântuire şi de eliberare, semănând speranţa, sfidând logicile fatale ale egoismului cu fraternitatea evanghelică, angajându-se în duioşie şi în solidaritate în favoarea aproapelui, în special a celor mai săraci.

Nu trebuie neutralizată niciodată această dimensiune socială a credinţei creştine. Aşa cum am amintit şi în Evangelii gaudium, kerigma credinţei creştine posedă în ea însăşi un conţinut social, invitând la construirea unei societăţi în care să triumfe logica fericirilor şi a unei lumi solidare şi fraterne. Dumnezeul iubire, care în Isus ne invită să trăim porunca iubirii fraterne, vindecă prin iubire relaţiile noastre interpersonale şi sociale şi ne cheamă să fim făcători de pace şi de fraternitate între noi: "Propunerea este împărăţia lui Dumnezeu (Lc 4,43); este vorba de a-l iubi pe Dumnezeu care domneşte în lume. În măsura în care el va reuşi să domnească între noi, viaţa socială va fi un spaţiu de fraternitate, de dreptate, de pace, de demnitate pentru toţi. Aşadar, atât vestirea, cât şi experienţa creştină tind să provoace consecinţe sociale" (Evangelii gaudium, 180).

În acest sens, îngrijirea Mamei noastre Pământul şi angajarea de a edifica o societate solidară în care suntem "toţi fraţi", nu numai că nu sunt străine de credinţa noastră, ci sunt o realizare concretă a ei. Acesta este fundamentul Doctrinei Sociale a Bisericii. Nu este un simplu efect social al credinţei creştine, ci o realitate care are un fundament teologic: iubirea lui Dumnezeu faţă de omenire şi planul său de iubire şi de fraternitate pe care el îl realizează în istorie prin intermediul lui Isus Cristos Fiul său, cu care credincioşii sunt intim uniţi prin intermediul Duhului. Pentru aceasta sunt recunoscător cardinalului Michael Czerny şi preotului Christian Barone, fraţi în credinţă, pentru această contribuţie pe care o oferă despre fraternitate şi pentru aceste pagini care, în timp ce au intenţia de a introduce la enciclica Fratelli tutti, încearcă să aducă la lumină şi să explice legătura profundă între actualul magisteriu social şi afirmaţiile Conciliului al II-lea din Vatican.

Uneori această legătură la prima vedere nu iese în evidenţă şi încerc să explic motivul. În istoria Americii Latine în care am fost cufundat, mai întâi ca tânăr student iezuit şi apoi în exercitarea slujirii, am respirat un climat eclezial care, cu entuziasm, a absorbit şi şi-a însuşit intuiţiile teologice, ecleziale şi spirituale ale Conciliului şi le-a înculturat şi le-a pus în practică. Pentru noi, mai tineri, Conciliul a devenit orizontul credinţei noastre, al limbajelor noastre şi al practicii noastre, adică a devenit foarte repede ecosistemul nostru eclezial şi pastoral, dar n-am căpătat obişnuinţa de a cita des decretele conciliare sau să ne oprim asupra reflecţiilor de tip speculativ. Pur şi simplu, Conciliul a intrat în modul nostru de a fi creştini şi de a fi Biserică şi, în cursul vieţii, intuiţiile mele, percepţiile mele şi spiritualitatea mea au fost pur şi simplu generate de sugestiile învăţăturii Conciliului al II-lea din Vatican. Nu era atâta nevoie de a cita textele Conciliului. Astăzi, probabil, după ce au trecut mai multe decenii şi aflându-ne într-o lume - şi eclezială - profund schimbată, este necesar să se facă mai explicite conceptele-cheie ale Conciliului al II-lea din Vatican, fundamentele argumentărilor sale, orizontul său teologic şi pastoral, argumentele şi metoda pe care el le-a utilizat.

Card. Michael şi pr. Christian, în prima parte a acestei cărţi preţioase, ne ajută mult în asta. Ei citesc şi interpretează magisteriul social pe care încerc să-l duc înainte, aducând la lumină ceva ce se află un pic scufundat printre rânduri, adică învăţătura Conciliului ca bază fundamentală, punct de plecare, loc care generează întrebări şi idei şi care, pentru aceasta, orientează şi invitaţia pe care astăzi o adresez Bisericii şi întregii lumi cu privire la fraternitate. Pentru că fraternitatea, care este unul din semnele timpurilor pe care Conciliul al II-lea din Vatican îl aduce la lumină, este ceea ce are mare nevoie lumea noastră şi casa noastră comună, în care suntem chemaţi să trăim ca fraţi şi surori. Apoi, în acest orizont, cartea pe care intenţionez s-o prezint are şi avantajul de a reciti în prezent intuiţia conciliară a unei Biserici deschise, în dialog cu lumea. La întrebările şi la provocările lumii moderne, Conciliul al II-lea din Vatican a încercat să răspundă cu respiraţia din Gaudium et spes; dar astăzi continuând pe urma acelui drum trasat de părinţii conciliari, ne dă seama că este nevoie nu numai de o Biserică în lumea modernă şi în dialog cu ea, ci mai ales de o Biserică ce se pune în slujba omului, îngrijindu-se de creaţie şi vestind şi realizând o nouă fraternitate universală, în care raporturile umane să fie vindecate de egoism şi de violenţă şi să fie întemeiate pe iubirea reciprocă, pe primire, pe solidaritate.

Dacă istoria de astăzi ne cere asta, în special într-o societate marcată puternic de dezechilibre, răni şi nedreptăţi, ne dăm seama că şi acest lucru este în spiritul Conciliului, care ne-a invitat să citim şi să ascultăm semnalele care derivă din istoria umană. Cartea cardinalului Michael şi a preotului Christian are şi acest merit: ne oferă o reflecţie asupra metodologiei utilizate de teologia post-conciliară şi de însuşi magisteriul social, arătând că ea este intim legată cu metodologia folosită de Conciliu, adică o metodă istorico-teologico-pastorală, în care istoria este loc al revelaţiei lui Dumnezeu, teologia dezvoltă orientările printr-o reflecţie şi pastoraţia le întrupează în practica eclezială şi socială. În acest sens, magisteriul Sfântului Părinte are nevoie mereu să asculte istoria şi are nevoie de contribuţia teologiei. În sfârşit, aş vrea să-i mulţumesc cardinalului Czerny şi pentru implicarea, în această lucrare, a unui tânăr teolog, preotul Barone. Această unire este rodnică: un cardinal, chemat la slujirea Sfântului Scaun şi să fie o călăuză pastorală, şi un teolog fundamental. Este un exemplu al modului în care se pot uni studiul, reflecţia şi experienţa eclezială, şi asta ne indică şi o metodă: o voce oficială şi o voce tânără, împreună. Aşa trebuie mers mereu: magisteriul, teologia, practica pastorală, leadership-ul. Mereu împreună. Fraternitatea va fi mai credibilă dacă începem şi în Biserică să ne simţim "toţi fraţi" şi să trăim respectivele noastre ministerii ca slujire adusă evangheliei şi edificării împărăţiei lui Dumnezeu şi îngrijirii casei comune.

(După Vatican News, 28 septembrie 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 371.