CCEE. Totul s-a născut dintr-o "notă" în timpul Conciliului al II-lea din Vatican

Fii ai conciliului
de Debora Ruffolo

Consiliul Conferinţelor Episcopale din Europa (CCEE) celebrează anul acesta a cincizecea aniversare de la întemeiere: normele de instituire au fost aprobate de Congregaţia pentru Episcopi, semnate direct de Papa Paul al VI-lea la 25 martie 1971 şi făcute definitive de Papa Ioan Paul al II-lea în 1995. Voit ca organism de comuniune între Conferinţele Episcopale din continent, a avut imediat ca finalitate principală promovarea şi păstrarea binelui Bisericii, dar, aşa cum afirmă Statutul, şi "exercitarea colegialităţii în comuniunea ierarhică cum et sub Pontiful Roman" şi, tot conform Statutului, pentru "a favoriza o cooperare mai strânsă între episcopi şi Conferinţele Episcopale, a promova şi a inspira noua evanghelizare, a contribui la dialogul ecumenic pentru unitatea creştinilor, a oferi o mărturie eclezială în societatea europeană".

A favoriza întâlnirea episcopatelor, cunoaşterea reciprocă şi schimbul de experienţe cu obiectivul unei noi vestiri a lui Cristos a fost un semn al atenţiei Bisericii faţă de lumea aflată în schimbare, dar şi o adevărată profeţie: de la instabilităţile din 1968 la evenimentele din 1989, care au dus la reunificarea europeană atât de dorită şi aşteptată, până la provocările actuale în care sunt iarăşi angajate Bisericile pentru renaşterea umană şi spirituală constantă a continentului.

"Cu cât pare mai mult că dispare Dumnezeu din orizontul omului modern şi cresc neliniştea existenţială, frici şi stimulente de dezbinare, cu atât Biserica este chemată să-l vestească pe Cristos speranţa noastră şi să mărturisească drumul comuniunii şi al colaborării, drum care nu anulează diferenţele ci le respectă şi le valorizează în armonie superioară", scrie cardinalul Angelo Bagnasco, preşedinte al CCEE, în mesajul său pentru celebrările celei de-a cincizecea aniversări, continuând cu o analiză lucidă: "Astăzi pare răspândită o anumită neîncredere faţă de raţiune, şi asta explică, în parte, dificultatea credinţei de a găsi atenţie în minţi şi spaţiu în inimi. Rezultă rătăcirea cu privire la identitatea persoanei umane cu repercusiuni etice şi sociale relevante: acest lucru este evident şi cu criza demografică răspândită, o nesigură cultură a vieţii în întreaga sa parabolă, percepţia libertăţii ca absolut individualist, necesitatea unei educaţii integrale şi armonioase".

Totul s-a născut dintr-o simplă "Notă" pusă în circulaţie ca propunere în timpul Conciliului al II-lea din Vatican de fostul Monsenior Roger Etchegaray, care teoretiza un minim de structură de coordonare pentru a crea un schimb de comunicare constantă între episcopii europeni. Din acea iniţiativă a îmbobocit "o istorie lungă de cincizeci de ani, înrădăcinată puternic în tradiţiile Bisericilor locale, şi totuşi îndreptată spre exterior, nu provincială, ba chiar profetică, din moment ce încă de la originea sa nu priveşte la Europa după graniţele politice, care în acel timp se opreau la "Cortina de fier", ci la graniţele culturale. Europa este creştină, dincolo de graniţele politice, creştinii sunt pretutindeni. Şi pretutindeni trebuie luaţi în considerare, însoţiţi şi susţinuţi. Era o Biserică în ieşire, conform unei expresii care a devenit cunoscută cu Papa Francisc. Era o Biserică ce privea la periferii. Însă menţinând o conştiinţă puternică: "În Biserică nu există periferii, pentru că acolo unde este Euharistia este mereu centrul Bisericii" (Andrea Gagliarducci, Cristo speranza dell'Europa, 50 anni della Chiesa europea tra passato e futuro [Cristos speranţa Europei, 50 de ani ai Bisericii europene între trecut şi viitor], Citt? Nuova, 2021, pag. 7). În cadrul drumului CCEE se evidenţiază figura lui Karol Wojtyła, care deja când era cardinal intuia posibilităţile unei "reţea de episcopi" care îi va ajuta să centreze atenţia asupra problemelor lumii contemporane, să vorbească şi să susţină libertatea religioasă, pentru o prezenţă tot mai mare în sfera socială şi culturală. "Pentru Ioan Paul al II-lea nu este vorba numai de a fi sare a pământului, ci şi de a fi lumină a lumii", scrie Gagliarducci în lucrarea sa de cercetare. Programul Bisericilor europene este bine redat în ceea ce este documentul fundamental al acestui drum: exortaţia apostolică post-sinodală Ecclesia in Europa a lui Ioan Paul al II-lea din 2003. Tocmai papa polonez a vorbit despre Europa drept continent al speranţei, al acelei speranţei unice care poate să provină de la Cristos. Şi dacă vântul Conciliului al II-lea din Vatican continuă să sufle asupra bărcii Bisericii, astăzi este mai mult ca oricând "necesar să se dea atenţie dialogului dintre toate religiile ca bază pentru construirea unei lumi fraterne", mai scrie Bagnasco, "precum şi o angajare urgentă spre creaţie a cărei păzitori suntem. Provocări, acestea, asupra cărora Papa Francisc atrage atenţia şi oferă indicaţii operative". Actualmente Consiliul Conferinţelor Episcopale din Europa, care îşi are sediul la St. Gallen, în Elveţia, este compus din 39 de membri, din care 33 sunt Conferinţe Episcopale la care se adaugă arhiepiscopii de Luxemburg şi al Principatului de Monaco, arhiepiscopul de Cipru al maroniţilor, episcopul de Chişinău (Moldova), episcopul eparhiei de Mukachevo (Ucraina) şi administratorul apostolic al Estoniei. Împreună reprezintă Biserica Catolică în 45 de ţări din continentul european. Înainte de cardinalul Bagnasco, a avut şase preşedinţi: cardinalul Roger Etchegaray (1971-1979); cardinalul Basil Hume (1979-1986); cardinalul Carlo Maria Martini (1986-1993); cardinalul Miloslav Vlk (1993-2001); monseniorul Amédée Grab (2001-2006); cardinalul Péter Erdő (2006-2016).

O misiune, cea a Bisericii din Europa, care priveşte la diferitele provocări pe care o aşteaptă în viitorul apropiat, începând de la o reluare corectă după această pandemie. Un drum tot mai îndreptat spre comuniune, spre un stil sinodal de asumat, care a dus la zeci de simpozioane, la participarea activă la sinoadele din 1991 şi din 1999, la trei mari adunări ecumenice, la cincizeci de adunări plenare. În mesajul preşedintelui Bagnasco, în timp ce ia act de situaţia religioasă a continentului care ar părea caracterizată de un "deşert spiritual", se arată căi şi vlăstare de speranţă care emoţionează, insuflă încredere şi entuziasm în vestirea integrală a Evangheliei. Cardinalul invită să deschidem privirea dincolo de aparenţe: "De fapt, sub suprafaţă trăieşte un stol de persoane de toate vârstele care caută sensul existenţei şi simt nostalgia de Dumnezeu". Şi defineşte aceasta "oră a unei treziri a conştiinţelor, trezire probabil lentă dar de neoprit. Este unul din semnele care confirmă că Duhul Celui Înviat suflă mereu asupra bărcii Bisericii".

Benedict al XVI-lea şi Francisc, la cârma Bisericii în această primă parte din al treilea mileniu, vor continua pe urma trasată de Ioan Paul al II-lea, nu numai pentru a aminti de rădăcinile creştine ale Europei, indicându-le ca limfa şi sufletul întregului continent, ci şi pentru a privi spre viitor cu realism şi speranţă, angajându-i pe credincioşi să fie protagonişti ai noilor provocări. Cu Ratzinger s-a deschis un nou capitol pentru Biserică: se privea spre provocări în mod diferit, raţional şi dialogic. Benedict al XVI-lea a insistat mult asupra subsidiarităţii şi asupra angajării fiecărei Biserici, indicând clar cele care sunt valorile fundamentale care unesc naţiunile: "Cultura Europei s-a născut din întâlnirea dintre Ierusalim, Atena şi Roma, din întâlnirea dintre credinţa în Dumnezeul lui Israel, motivaţia filozofică a grecilor şi gândirea juridică a Romei. Această triplă întâlnire formează identitatea intimă a Europei" (Discurs adresat Parlamentului federal german, 22 septembrie 2011).

Venirea Papei Francisc va orienta mai mult angajarea episcopatului european spre o idee concretă de sinodalitate, până la reforma ei cu Sinodul Episcopilor chemat să fie, în acest timp, mai mult un proces decât un eveniment. Pontiful pune semne puternice care interpelează, pe credincioşi şi pe păstori, pentru o Biserică şi mai deschisă la primirea celuilalt, în virtutea acelei fraternităţi care este identitară, care depăşeşte chiar graniţele nu numai geografice ci şi culturale. Fenomenul migrator crescând, datorat războaielor şi foamei, oferă noi baze de reflecţie asupra rolului şi asupra slujirii Bisericilor europene, pentru a activa forme de dialog cu alte experienţe religioase.

(După L'Osservatore Romano, 24 septembrie 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 308.