Biserica romano-catolică din Iaşi

SCURT ISTORIC

Potrivit tradiţiei, catolicii din Iaşi au construit o biserică în intervalul 1540-1594. Edificiul catolic este menţionat în anul 1586 de iezuitul Giulio Mancinelli şi în anul 1620 de misionarul Bogoslavic. Episcopii Petru-Bogdan Baksic, vizitator apostolic în Moldova în anul 1641, şi Marco Bandini, care a vizitat oraşul Iaşi în anul 1645, sugerează ideea că biserica închinată Adormirii Maicii Domnului ar fi fost construită de boierul Ioanachi, "grec de neam şi de religiun, postelnicu lui Vasile Vodă". Această biserică de lemn a suferit foarte mult în decursul timpului din cauza, în special, deselor năvăliri ale cazacilor şi ale tătarilor. Astfel, biserica a ars în mai multe rânduri, de exemplu, în anul 1660 şi în anul 1766. Unii domni ai Moldovei au acordat acestui aşezământ numeroase privilegii. Printre aceştia îi putem aminti pe Dimitrie Cantemir (anul 1711) şi pe Ioan Mavrocordat (în anul 1746). În anul 1752 sultanul poruncea lui Constantin Racoviţă, domnul Moldovei, să nu împiedice, ci, dimpotrivă, să ajute la ridicarea bisericii catolice din Iaşi.

După incendiul din octombrie 1766, care a distrus biserica de lemn, Grigore Ghica, domnul Moldovei, a aprobat ridicarea unei biserici latine din piatră. În martie 1782, domnul Constantin Moruzi aproba, la rândul său, catolicilor "să vă faceţi biserică de piatră după cum viţi ave, şi nu veţi fi supărat". În acelaşi an aprobarea era confirmată de noul domn, Alexandru Mavrocordat. Lucrările la noul edificiu, în stil baroc, după o influenţă italiană, începute în anul 1782 de preotul Anton Mauro, au fost finalizate în anul 1789 de preotul Fidelis Rochi, iar biserica a fost sfinţită la 15 august, în acelaşi an.

Din punct de vedere arhitectural, biserica reprezintă un exemplu unic de artă barocă în Moldova, deşi elemente baroce se întâlnesc şi la câteva biserici ortodoxe din Iaşi, în special la biserica mănăstirii Golia. Edificiul a suferit mult de-a lungul anilor în urma cutremurelor din anii 1802, 1940 şi 1977, precum şi în urma incendiului din anul 1827. După cutremurul din 14 octombrie 1802, preotul Dominic Brocani a coordonat lucrările de reparare a bolţii şi a turnului clopotniţei de la intrare. După incendiul din 19-20 iulie 1827 (focul cel mare), lăcaşul a fost din nou renovat sub conducerea preotului Inocenţiu Pamfili. Interiorul a căpătat forma actuală în 1869, ca urmare a amplelor lucrări de restaurare iniţiate de episcopul Iosif Salandari. Restaurarea bisericii a fost efectuată de arhitectul Matia Nitschmann, începând cu anul 1864, în baza unor planuri ale arhitectului Gruber. Ceremonia de binecuvântare a lucrărilor de restaurare s-a desfăşurat în anul 1864 cu toate solemnităţile: fanfara militară, prezenţa principalelor oficialităţi ale oraşului, a corpului preoţesc, a lucrătorilor, a episcopului Salandari. Arhitectul Nitschmann a modificat total, într-un timp foarte scurt, absida şi interiorul bisericii, între anii 1864-1866. Episcopul Salandari a fost atât de mulţumit de lucrare încât, la 9 septembrie 1866, a propus Sfântului Scaun să-i ofere arhitectului Nitschmann o medalie. În anul 1866 a fost amenajată pardoseala bisericii, formată din plăci de marmură albă pătrată, cu latura de 0,82 m. În anul 1906 au fost instalate ferestre de fier, care se deschideau cu ajutorul unor pârghii. Acestea au fost executate de meşterul ieşean I. Marek.

În perioada 1864-1874 au fost efectuate, în paralel, şi alte lucrări importante de restaurare şi amenajare a bisericii. Astfel, în 1869, s-a finalizat zugrăvirea bisericii. În martie 1871 a fost amenajată cupola tabernacolului, iar în aprilie 1872 a fost amenajat tronul şi au fost achiziţionate noile geamuri pentru ferestre. Marea ramă aurită a tabloului de deasupra altarului central a fost adusă de la Viena. Crucea mare a bisericii, precum şi crucile mici de la altarul central şi de la altarele laterale, au fost achiziţionate în 1864. După cutremurul din 4 martie 1977 biserica a fost grav afectată. De aceea, în anul 1982 preotul Iosif Doboş, parohul de atunci al catedralei, a restaurat zugrăveala bisericii (nu şi picturile) şi a schimbat vechile dale de piatră ale pavimentului cu plăci de marmură. A fost transformat şi prezbiterul. Pe culoarul bisericii s-a realizat un covor de marmură în combinaţie de trei culori (alb, crem şi roşu), după un proiect al arhitectului Gheorghe Hereş. Tot atunci a fost construit şi altarul cu faţa la popor. Pe faţada acestui altar au fost montate vechile coloane de marmură roşie care înainte fuseseră la banca de Împărtăşanie.

ALTARELE

Cele trei altare ale bisericii au fost executate la Padova, din marmură adusă de la Veneţia. Altarele au fost comandate special de către episcopul Salandari, iar aducerea lor în ţară, pe Dunăre, pe la Galaţi, s-a făcut în primăvara anului 1874. Sosirea la Iaşi a altarului mare a oferit însă o mare surpriză, deoarece masa acestuia era ruptă în două. Marmura, de diverse culori, este dispusă în forme geometrice. Altarul principal are la bază trei medalioane mari. În cele două laterale sunt basoreliefuri ce reprezintă doi îngeri în rugăciune, iar în medalionul central este aplicată o cruce metalică poleită, înconjurată de multe raze.

Odată cu instalarea altarelor laterale au fost amenajate şi ramele tablourilor de deasupra acestora. La masa de la altarul central a fost instalată o ramă aurită, cumpărată de la firma Maugsch, iar în faţa celor trei altare au fost aşezate covoare de Smirna.

Altarul central este dedicat Adormirii Maicii Domnului, cel din dreapta sfinţilor Bonaventura, Iosif de Copertino şi Anton de Padova, iar cel din stânga sfântului Francisc de Assisi. În altarul central se află un tabernacol de marmură, îmbrăcat în interior cu metal aurit. Şi cele două altare laterale dispun de câte un tabernacol de marmură. Pe altare au fost amplasate, începând cu anul 1875, mai multe sfeşnice, aurite sau de argint, comandate la Padova de episcopul Iosif Salandari.

Pictura bisericii a fost realizată în anul 1869 de călugărul franciscan Giuseppe Carta din Palermo. "Acest pictor italian - scria I. Smolinski în anul 1913 - a dat viaţă pereţilor şi bolţilor catedralei, turnând în culori acele chipuri pline de farmec, caracteristice picturii apusene, care răpesc şi desfată ochiul privitorului". Iniţial, episcopul Salandari l-ar fi preferat pe pictorul Fontana, pe care îl cunoscuse la Roma, însă Propaganda Fide şi Curia Generală OFMConv. l-au trimis la Iaşi pe Giuseppe Carta, cel care pictase şi biserica din Pera (Constantinopol). Ideea s-a dovedit extrem de inspirată, iar, la sfârşitul lucrărilor, toată lumea, în frunte cu episcopul Salandari, a fost mulţumită de calitatea picturilor executate de Carta. Tabloul de deasupra altarului central reprezintă Înălţarea Maicii Domnului şi constituie elementul central al compoziţiei picturale. Sursele de inspiraţie pentru această lucrare rămân ipotetice. Carta s-a inspirat, probabil, după opera lui Tiziano Vecellio, Assunta, aflată în biserica Santa Maria Gloriosa dei Frari, din Veneţia. Lucrarea, concepută ca tablou de altar, se apropie de monumentalitate. Ca şi Tiziano, Carta a prevăzut că tabloul va fi privit de jos şi de la o anumită distanţă. Datorită scrutării perspectivei, îl integrează pe spectator în vecinătatea evenimentelor. Braţele apostolilor şi ale Fecioarei Maria, întinse spre cer, exprimă extazul şi nerăbdarea de a se întâlni cu Dumnezeu. Întregul tablou, datorită mişcării din planul superior, pare să vibreze, iluzie obţinută prin compoziţia ce pune în centrul atenţiei personajul Fecioarei, splendid realizat. Apostolii ţin de realitatea terestră. Nefiind înzestraţi cu atributele sacralităţii, sunt asemenea oamenilor obişnuiţi, exprimându-şi surprinderea cu ajutorul gesturilor. Deasupra lor se întinde cerul natural. În schimb, Fecioara Maria se înalţă într-un spaţiu mistic, sacru, impregnat de lumina tainică, al cărei izvor este însuşi Dumnezeu, şi de o mulţime de îngeri, fiinţe cereşti.

Pictura de deasupra prezbiterului are ca temă încoronarea Preasfintei Fecioare Maria, iar în spaţiul din colţuri, rămas liber, sunt reprezentaţi cei patru evanghelişti: Matei, Marcu, Luca şi Ioan.

Cele două tablouri de la altarele laterale au ca temă diferite episoade din viaţa unor sfinţi. Astfel, tabloul din partea de sud este dedicat sfinţilor Bonaventura, Iosif de Copertino şi Anton de Padova. Sfântul Iosif de Copertino, care a avut darul levitaţiei, se ridică de la pământ pentru a se închina Fecioarei, Sfântul Anton este cu crinul în mână, iar Sfântului Bonaventura, care ţine o carte în mână, un înger îi întinde pălăria roşie de cardinal. Tabloul din partea de nord este dedicat Sfântului Francisc din Assisi: înconjurat de o mulţime de îngeri, în palme i se pot vedea stigmatele.

În nava bisericii, pe plafon, se află o altă pictură de mari dimensiuni şi de formă rotundă, copie după lucrarea marelui pictor renascentist Rafael Sanzio, intitulată Logodna. Pictura Logodna reprezintă ceremonia de logodnă a Fecioarei Maria cu Iosif, aşa cum este redată de protoevanghelia apocrifă a Sfântului Iacob: "Maria avea mulţi pretendenţi. Preotul Zaharia, din porunca arhanghelului, i-a chemat pe toţi la templu, spunându-le să aducă cu ei câte un băţ, pentru că Dumnezeu le va da un semn. Iosif a sosit, cu multă umilinţă, ultimul dintre ei, dar imediat un porumbel i s-a aşezat pe cap şi din băţ a înflorit un crin. Era semnul divin". Figurile principale sunt sfântul Iosif şi Fecioara Maria. Maria întinde degetul ca să primească inelul de la Iosif. Ochii lor sunt aplecaţi şi nu văd ce se întâmplă în jurul lor, sufletele lor fiind stăpânite de mister şi emoţie. Figura centrală este aceea a preotului, care învinge ezitarea soţilor sfinţi, apropiind mâna lui Iosif. În partea stângă se află grupul femeilor, cu figuri sugerând zădărnicia acestei reuniuni, a cărei semnificaţie trece mai departe de scena la care iau parte. În partea dreaptă, este reprezentat tânărul dezamăgit care, printr-un gest de violenţă, se apleacă şi rupe băţul care nu a înflorit. El este reprezentat într-o atitudine tinerească impulsivă, părăsind cu câţiva paşi locul destinat bărbaţilor. Ceilalţi trei bărbaţi, care aspiraseră la mâna Mariei, sunt, la rândul lor, dezamăgiţi, cu expresii care denotă amărăciunea pentru o iluzie care se destramă. În partea superioară, Carta a reprezentat un templu poligonal, înălţat pe un rând de trepte, situat într-un peisaj cu arbori şi alte plante. Unitatea tabloului este conferită de impresia de spaţiu creată de culorile tari ca lumină. Din această lumină izvorăşte strălucirea la orizont, iar aceasta se reflectă pe chipurile personajelor.

În cruciera bisericii se află o pictură mare, reprezentând Buna-Vestire. Pictura ne introduce într-o atmosferă cerească: Fecioara Maria, în poziţie de rugăciune, primeşte crinul de la arhanghelul Gabriel. Arhanghelul o invită să privească spre cer, printr-o fereastră creată printre nori, de unde coboară Duhul Sfânt, iar un grup de îngeri admiră marele eveniment.

Arcadele, care susţin bolta principală, sunt acoperite cu medalioane reprezentând sfinţi încadraţi în ornamentaţii de culori diferite predominând albastrul. Jumătate dintre portretele prezentate sunt sfinţi bărbaţi, iar cealaltă jumătate sunt femei sfinte.

În colţurile din conformaţia bolţii, rămase libere, Giuseppe Carta i-a reprezentat pe profeţii Ieremia, Isaia, Daniel şi pe regele David.

Pe stâlpii de susţinere, în spaţiile rămase libere pe pereţii bisericii şi între ferestre sunt prezentate diferite frize decorative verticale cu motive florale sau antropomorfe. Uneori, în centrul lor, se află un mic tablou bicolor (alb-roşu), încadrat într-un cerc.

CANDELABRUL GERIANI ŞI ALTE POLICANDRE

Cu ocazia introducerii pentru prima dată a electricităţii în biserică, în iunie 1904, părintele paroh Iulius Weber a instalat un frumos candelabru din bronz poleit, care producea un efect surprinzător asupra celor care îl vedeau pentru întâia oară iluminând. Candelabrul a fost executat la firma de ornamente bisericeşti "Besnard et Comp." din Paris. De asemenea, merită atenţie alte trei candelabre mai mici, care se află în navatele laterale şi în prezbiter, şi două candele aurite din stânga şi din dreapta prezbiterului.

ORGA, AMVONUL ŞI CALEA CRUCII

De-a lungul timpului biserica a avut în dotare trei orgi. Nu dispunem de informaţii privitoare la prima orgă. În anul 1862, parohul Eugen Zapolski s-a deplasat la Lemberg, în Polonia, pentru a comanda o orgă nouă. Aceasta a ajuns la Iaşi abia în mai 1873, după un lung periplu cu trei căruţe, pe ruta Lemberg - Mihăileni - Iaşi. Amenajarea s-a făcut după un plan mai vechi al arhitectului Hoffmann, ce data din anul 1862. La 11 mai 1904 parohul Iulius Weber scria superiorilor săi că era nevoie de o nouă orgă, deoarece cea veche "era într-o stare că nu se mai putea repara". Comanda pentru noua orgă de la Jagerndorf, Austria, aparţinea aceluiaşi preot şi data din 8 decembrie 1903. Orga a fost adusă în ţară la 12 aprilie 1904, când a şi fost instalată. Inaugurarea a avut loc în 1913. Martor la eveniment, I. Smolinski scria cu privire la noua orgă că era "măreaţă şi sonoră" acompaniind armonic şi impresionant corul catedralei.

Amvonul, realizat din metal, cu basoreliefuri aurite, a fost instalat la 13 iunie 1868. Pe partea inferioară a baldachinului se poate vedea un porumbel înconjurat de multe raze aurite. În anul 1874 au fost montate icoanele de la Calea crucii, comandate în anul 1873, la Viena, de episcopul Salandari. Merită atenţie ramele acestor icoane: sunt aurite, iar in partea superioară au un splendid ornament baroc.

PLĂCI FUNERARE

Pe cei patru stâlpi, care susţin cruciera, se află patru pietre funerare ce amintesc de patru dintre episcopii care au activat în catedrala din Iaşi. Pe partea de nord (spre altar) este placa de marmură ce aminteşte de episcopul Iosif Salandari († 29.12.1873). În partea de sud, lângă altar, este mormântul şi piatra funerară a primului episcop titular de Iaşi, Nicolae losif Camilli († 30.12.1915). Pe stâlpul dinspre intrare (spre nord) este piatra funerară a episcopului Mihai Robu († 27.09.1944 la Beiuş), rămăşiţele pământeşti fiind aduse de la Beiuş la Iaşi în anul 1964. În partea opusă (la sud) se află o placă de marmură ce aminteşte de episcopul Anton Durcovici († 10.12.1951 la Sighetu Marmaţiei). Episcopul Petru Gherghel, în luna mai a anului 2008, a adus o urnă cu pământ, din mai multe cimitire din Sighetu Marmaţiei, pe care, la 10 mai 2008, a introdus-o în zid, sub placa de marmură.

CLOPOTELE

În turnul bisericii au fost aşezate, de-a lungul timpului, mai multe clopote. Conform unor relatări, în timpul ocupaţiei ruseşti dintre anii 1769 şi 1774, s-a ordonat ca aceste clopote să fie transformate în tunuri pentru armata rusească. Ele au fost salvate prin intervenţia miraculoasă a unui colonel, al cărui nume a rămas necunoscut. Cele două clopote, care sunt azi, au fost instalate după anul 1777. Primul clopot are o inscripţie în limba latină: "Acest clopot s-a ridicat, în anul 1829, în cinstea sfintei şi neprihănitei Fecioare Maria înălţate la cer, prin grija şi râvna prefectului I.M. Pamfili".

Pe al doilea clopot este gravată o mână şi un basorelief al Mântuitorului răstignit. Mai este şi o inscripţie în limba germană: "Acest clopot, Anna, este dedicat bisericii catolice Adormirea Maicii Domnului din Iaşi, Moldova, spre amintirea veşnică a Annei de Gighstadt, născută Conti, săvârşită din viaţă la 27 septembrie 1840".

Dr. Dănuţ Doboş

lecturi: 1997.