Confesional din catedrala din Parma (IT) Foto: Wikipedia

Oameni ai spiritului

Figuri de la confesional

de Manuel Belli

Astăzi aş vrea să propun un clasament semi-serios de "figuri de la confesional". Nu pot decât să pornesc de la locul al şaselea cu "obişnuitul". Mi s-a întâmplat să aud spovezi ale persoanelor de optzeci-nouăzeci de ani care terminau cu marele clasic: "N-am ascultat de tata şi de mama". După întrebarea dacă mai trăiau părinţii, după răspunsul că muriseră de mult timp şi după constatarea mea că prin urmare nu este posibil ca să nu asculte de ei, venea răspunsul inevitabil: "Scuzaţi, părinte, sunt obişnuit aşa de mic copil, lăsaţi-mă să spun, altminteri mă pierd". Amin.

Pe locul al cincilea este "Neprihănita Zămislire". Nu sunt puţini cei care se prezintă la fereastra confesionalului şi susţin că nu au niciun păcat. Formulele sunt diferite: de la marea clasică: "Nu am furat, nu am înjurat, şi merg la Liturghie; nu mi se pare că am păcate"; la versiunea interogativă: "Părinte, ajutaţi-mă dumneavoastră pentru că nu ştiu ce să spun". De obicei eu răspund: "Ce onoare! Sunteţi trei care nu aveţi păcate: dumneavoastră, Cristos şi Fecioara Maria!" Urmează râsul de rit, însă după aceea este reafirmată teza.

Pe locul al patrulea este "penitentul în contumacie": "Fiul meu / fiica mea nu mai merg la Liturghie". Când eram tânăr, încercam: "Da, mulţumesc pentru această destăinuire. Îmi imaginez că vă dă mare suferinţă. Dacă vreţi putem să vorbim despre asta, dar poate că acum este important ca să întâlniţi milostivirea Domnului pornind de la păcatele dumneavoastră". Urma răspunsul. "Eh, cât timp erau sub acoperişul meu, i-am obligat mereu să meargă. Acum nu mai pot, sunt mari". Acum când sunt un pic mai mare şi eu trec peste pasajul intermediar şi merg imediat la concluzie: "Spuneţi trei Bucură-te, Marie. Act de căinţă".

Pe locul al treilea aş pune "creativii". De obicei sunt lucrurile legate de porunca a şasea care provoacă definiţiile mai pitoreşti, datorită unei ruşini de a spune numele păcatului. Cele două mai curioase pe care le-am auzit sunt: "Am păcătuit în modestie", şi: "Am făcut păcate de tânăr". Aici îmi dau seama că este mai bine să evit orice întrebare şi să trec direct la: "Spuneţi trei Bucură-te, Marie. Act de căinţă".

Pe locul al doilea "minimizatorii": "Da, părinte. Nimic grav: n-am mers duminica la Liturghie, nişte înjurături involuntare la locul de muncă, am furat ceva mic de la un vecin, am tras un pumn unuia. Aşadar, lucrurile obişnuite". La care încerc să răspund: "Aşadar, lucrurile obişnuite şi nimic grav..., ar fi mai bine, de exemplu, să nu daţi pumni oamenilor". Şi răspunsul luminos: "Părinte, dar şi Papa Francisc a spus că ar trage un pumn dacă ar ofensa-o pe mama sa". "Da, însă nu înţelegea chiar în sens literal...".

Şi după aceea este şi o categorie care învinge cu braţul jos şi care îmi provoacă duioşie: sunt cei care au unele dificultăţi rituale. Cei care făcând abstracţie că tu spui: "Lăudat să fie Isus Cristos", răspund oricum: "În vecii vecilor", chiar dacă îi întrebi: "Ce faceţi?"; cei care dacă le impui mâinile în timpul dezlegării fac un gest straniu pentru că urmau să facă semnul crucii, îşi dau seama că nu era momentul potrivit şi simulează atacuri de scărpinare; sau în sfârşit cei care nu-şi amintesc Actul de Căinţă pe de rost, şi când vine momentul mişcă ritmic buzele bâlbâind lucruri la întâmplare.

Se glumeşte, desigur. Sacramentul Reconcilierii este un mare dar al Duhului oferit Bisericii. Însă faptul că practica spovezii cere un pic de întreţinere, şi acest lucru este în afara oricărei discuţii. Avem nevoie să redescoperim frumuseţea şi urgenţa pocăinţei, problema păcatului, măreţia milostivirii. Fără aceste coordonate, ce rămâne din credinţa creştină? Dacă pe Isus nu-l simţim ca Mântuitor, ce rămâne din el în viaţa noastră de credinţă? O spun aşa: poate ar trebui să înţelegem că "pocăinţa" nu este numai un sacrament, "păcatul" nu este numai o încălcare, ci un mod de a trăi, şi "milostivirea" nu este numai dezlegarea. Atunci şi sacramentul ar putea deveni ceva mai aerisit, un dar al harului lui Dumnezeu într-un context vital gata să-l primească.

(După L'Osservatore Romano, 27 august 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 2697.