Sămânţa Comunităţii din Taizé: când bicicleta lui Roger a ajuns pe colină

de Alessandro Di Bussolo

Au trecut 81 de ani de când bicicleta lui Roger Schutz, un elveţian de 25 de ani din mamă franceză, în plin al Doilea Război Mondial, a ajuns la Taizé, un sat mic şi pierdut din Burgundia, loc pe o colină aproape de Cluny. După ce a încercat să devină scriitor, Roger s-a înscris la teologie, însă de mulţi ani, în timpul unei boli lungi, a maturizat dorinţa de a crea o comunitate, unde să trăiască în mod concret, în rugăciune, reconcilierea dintre creştini propusă în evanghelie, primindu-i pe cei mai nevoiaşi.

Şi în acea zi de 20 august 1940, era de câtva timp în căutarea unei case unde să înceapă să realizeze acest vis al său. Ceea ce l-a convins că Taizé era locul potrivit a fost invitaţia la prânz a unei femei de acolo, Henriette Ponceblanc, care în timpul mesei i-a spus: "Rămâi aici, suntem aşa de singuri". Tânărului Schutz i s-a părut că îi vorbeşte Cristos prin acea femeie şi a decis să se aranjeze în acel sat, cumpărând, graţie unui mic împrumut, casa părăsită a unei doamne care trăia la Lyon.

La izbucnirea războiului, Roger a înţeles că, aşa cum a făcut iubita sa bunică de pe mamă, Marie-Louise, în timpul primului conflict mondial, trebuia să ajute persoanele care "treceau prin încercare". Şi Taizé era foarte aproape de linia de demarcaţie care împărţea Franţa în două, deci bine situat pentru a primi pe cei care fugeau de război. Astfel a început să găzduiască şi să ascundă fugari, îndeosebi evrei, şi a propus surorii Geneviève să-l ajute să-i primească. Anunţaţi că Gestapoul i-a descoperit, în timp ce în noiembrie 1942 Roger însoţea nişte evacuaţi fără documente la graniţa elveţiană, au decis să rămână la Geneva.

Acolo au ajuns la ei doi studenţi din Lyon, Pierre Souvarain şi Max Thurian, care citiseră broşura scrisă de tânărul elveţian, "Note explicative", în care clarifica idealul său de viaţă. Era primul nucleu al viitoarei Comunităţi ecumenice din Taizé: cei trei s-au întors în Franţa în 1944 şi au obţinut permisiunea de a circula liber în ţară pentru a-i ajuta pe cei mai nevoiaşi. Astfel au ajutat prizonierii germani din două lagăre apropiate şi unii copii orfani, de care se ocupa Geneviève.

Încet-încet alţi tineri s-au unit cu primii fraţi şi în ziua de Paşte 1949, în biserica din Taizé, pusă la dispoziţie pentru rugăciunea comunităţii, graţie autorizării nunţiului Angelo Giuseppe Roncalli (viitorul papă Ioan al XXIII-lea), şapte bărbaţi s-au angajat împreună pentru toată existenţa în celibat, viaţă comună şi o mare simplitate a vieţii.

Multe lucruri s-au schimbat de atunci, a amintit anul trecut, cu ocazia celei de-a 80-a aniversări a venirii lui frère Roger la Taizé, succesorul său la conducerea comunităţii, frère Alois Löser, 67 de ani, de origini germane. Însă prima intuiţie a lui Roger, a spus într-un interviu la L'Osservatore Romano, "rămâne profund actuală: a insera o viaţă spirituală, o căutare a lui Dumnezeu, acolo unde se găsesc fracturile lumii".

Şi astăzi cei o sută de frères de la Taizé primesc refugiaţi pe colină "şi unii fraţi - amintea priorul - trăiesc în mici fraternităţi în locuri deosebit de lipsite de apărare în lumea de astăzi". Dar mai ales deschid porţile comunităţii, în fiecare an, pentru mii de tineri din toate continentele, şi aceasta "este o altă mare evoluţie care şi astăzi ne uimeşte pe noi înşine". Tineri care nu vin pentru a intra într-o nouă mişcare ecumenică, ci, aşa cum voia Roger, mort la 16 august 2005 la vârsta de 90 de ani, ucis de o dezechilibrată, trec "pentru a lua împreună din izvoarele credinţei".

Cele trei rugăciuni comune ale Comunităţii, în biserica Reconcilierii, rămân mereu în centrul întâlnirilor de tineri, însoţite de canoanele cunoscute şi cântate în bisericile din fiecare continent. Tinerii din toată lumea ajung la colina din Taizé pentru a trăi o săptămână specială: întâlnire, cântare, rugăciune, tăcere, care duc aproape spontan la descoperirea sensului vieţii. La sfârşitul rugăciunii în biserica mare sau în târgurile de la întâlnirile europene de sfârşit de an, frère Roger întâlnea adesea tinerii. Aşa cum explica într-un interviu la Centrul Vatican de Televiziune în ianuarie 1998, din care prezentăm un extras [în materialul video]. "La Taizé noi ascultăm - spunea fondatorul Comunităţii -. Eu şi fraţii mei nu suntem părinţi spirituali, ci suntem oameni care ascultă, uneori putem spune câteva cuvinte, le spunem tinerilor să se întrebe cu privire la ei înşişi şi să caute înlăuntrul lor. A căuta şi a asculta este deja începutul unei vindecări. După aceea tinerii pleacă, merg în ambiente şi locuri total diferite. Unii se întorc în familie unde se roagă şi se caută credinţa, alţii unde nu există nimic, unde nu se poate vorbi şi nici nu pot fi ascultaţi". Mulţi destăinuiesc acestor frères că trăiesc "marea nelinişte a viitorului. Ce viitor voi avea, ce loc de muncă, modul să-l găsesc şi să câştigăm viaţa noastră. Este o mare nelinişte a Europei. Lor le-aş spune să încerce să se adapteze şi să găsească o libertate interioară, absolut necesară. Simplitatea vieţii este răspunsul nostru. O viaţă făcută din puţin, aproape nimic, şi apoi să meargă, să construiască o familie, să construiască o comuniune".

Despre ascultare vorbea şi frère Alois, în fragmentul din interviul acordat la Vatican News în timpul Sinodului Episcopilor dedicat tinerilor din octombrie 2018, în care era unicul "invitat special". De când, la vârsta de douăzeci de ani, a intrat în comunitatea de pe colina din Burgundia, a întâlnit mereu tinerii care urcă având corturile lor, cântă canoanele compuse de frères şi cer să vorbească cu ei la sfârşitul rugăciunilor.

"Tinerii caută o casă în Biserică, vor să fie acasă, vor să fie primiţi aşa cum sunt - ne spunea el -. Şi atunci când există o încredere, tinerii ascultă şi ei mesajul evangheliei. Însă primul lucru este de a căuta această încredere cu tinerii, precum şi de a-i primi în rugăciunea comună. De a asculta împreună cuvântul lui Dumnezeu, de a face tăcere împreună şi de a-i asculta pe tinerii care vor să vorbească personal cu cineva. Căută în Biserică o ureche, o inimă, care primeşte cu umanitate. Eu cred că putem avea probabil cu mai multă forţă în Biserică încă o slujire de ascultare, care nu este exercitată numai de preoţi, călugări sau călugăriţe, ci şi de laici, femei, bărbaţi care sunt în Biserică pentru a primi, a asculta şi apoi a însoţi pe tineri".

(După Vatican News, 20 august 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 700.