Luizi-Călugăra: Funeraliile părintelui Ion M. Solomon

Pr. Ion M. Solomon, decedat în dimineaţa zilei de 1 mai 2021 din cauza unei insuficienţe cardiace, după ce a celebrat Sfânta Liturghie, a fost condus pe ultimul drum în localitatea natală, Luizi-Călugăra, miercuri, 5 mai 2021. Avea 63 de ani. Liturghia de înmormântare a fost prezidată de PS Iosif Păuleţ, episcop de Iaşi. A concelebrat PS Cornel Damian, episcop auxiliar de Bucureşti. Au fost prezenţi la înmormântare fratele preot al celui decedat, pr. Iosif Solomon, tatăl, în vârstă de 90 de ani, fraţii şi rudele familiei, aproximativ 60 de preoţi şi credincioşi din Luizi-Călugăra, Năvodari şi din localităţile unde a păstorit pr. Ion.

Liturghia cu recviem a început la ora 11.00 în capela mortuară a cimitirului din Osebiţi, după ce în seara precedentă a fost celebrată o Sfântă Liturghie cu recviem în Biserica parohială "Înălţarea Sfintei Cruci".

Preasfinţitul i-a salutat pe cei prezenţi şi i-a invitat să aducă mulţumire pentru tot ceea ce a realizat în slujirea sa pastorală pr. Ion, îndemnând la rugăciune pentru odihna sufletului său.

În cadrul predicii, pr. Emil Dumea, coleg de promoţie al părintelui Ion Solomon, a ţinut să amintească adevărul universal că, de când ne naştem, ştim deja că vom şi muri: "Misterul morţii se ascunde în cutele existenţei noastre şi în tot ce ne înconjoară". Însă la o înmormântare creştină tema morţii nu este cea care epuizează discursul, căci Isus s-a definit pe sine ca viaţă. De aceea, părintele predicator a spus că "despre Dumnezeul vieţii a predicat confratele nostru Ioan. Viaţa lui închinată lui Dumnezeu şi slujirii Bisericii poate deveni şi pentru noi, cei rămaşi în pelerinajul pământesc spre porţile împărăţiei veşnice, o lecţie din care să învăţăm cum să trăim în această lume". Referindu-se la pr. răposat, cuvintele care l-au caracterizat au fost calmul, liniştea şi modestia. Aceste trăiri sufleteşti le-a arătat în toate întâlnirile colegiale şi în alte împrejurări. Înmormântarea este o însoţire pe ultimul drum, revederea stă în speranţa creştină. Cei care mor sunt cei care păşesc pragul veşniciei înaintea noastră.

Un cuvânt de mulţumire şi îmbărbătare a avut la sfârşitul Liturghiei PS Cornel Damian, care în numele ÎPS Aurel Percă şi al credincioşilor Arhidiecezei de Bucureşti a mulţumit pentru slujirea pr. Ion Solomon. De asemenea, a adresat familiei îndoliate un gând de mângâiere şi PS Iosif Păuleţ.

După Sfânta Liturghie, părintele a fost aşezat într-un mormânt vecin cu cel al pr. Petre Solomon. Dumnezeu să-l fericească pentru tot binele pe care l-a făcut pe pământ, mai ales pentru slujirea preoţească de aproape 37 de ani, şi să-l facă părtaş de fericirea cerească cea fără de sfârşit!

Requiescat in pace!

Pr. Cristian Diac

*

Redăm mai jos predica integrală a pr. Emil Dumea

Îndoliată familie, dragi fraţi şi surori în Domnul

De când ne naştem, ştim deja că vom şi muri, căci veşnicia nu ne aparţine în nimic din ceea ce suntem şi avem ca oameni; noi, toţi suntem muritori. Misterul morţii se ascunde în cutele existenţei noastre şi în tot ce ne înconjoară. Germenul morţii creşte odată cu cel al vieţii; moartea şi viaţa îşi continuă lupta în fiecare dintre noi şi împreună formează misterul omului, care cu o faţă râde în perspectiva vieţii şi cu cealaltă plânge privindu-şi obştescul sfârşit.

La sfârşitul vieţii noastre trupeşti îl vom întâlni pe Dumnezeu faţă în faţă; îl vom vedea aşa cum ne vedem acum unii pe alţii. Acum îl vedem pe Dumnezeu ca într-o oglindă, ascuns după un văl uneori semitransparent, alteori opac. Acum îl căutăm pe Dumnezeu pe cărările întortocheate ale vieţii pământeşti; suspinăm după îmbrăţişarea lui şi dorim să-i vedem chipul părintesc frumos şi plin de lumină. Viaţa noastră aici reprezintă o continuă căutare a celui de la care am venit şi spre care ne îndreptăm în toată călătoria noastră pe pământ. La naştere, ne-am urcat în trenul vieţii care aleargă cu repeziciune prin staţii şi, privind pe fereastra vagonului, abia dacă avem timp să vedem şi să pricepem câte ceva din ce este în această lume. Când va trebui să coborâm din tren şi cum va fi în acea ultimă staţie a vieţii unde vom fi îmbrăţişaţi de sora moarte? Acestea sunt întrebări pe care ni le punem fiecare în felul nostru, iar de răspunsul la ele depinde, poate, destinul nostru veşnic. Am pronunţat cuvântul "poate" şi nu "sigur", pentru că noi, cu mintea noastră nu putem deţine niciun adevăr absolut. Absolutul ni-l oferă doar Dumnezeu, el fiind absolutul prin excelenţă. Suntem creştini şi credinţa ne spune că avem un Dumnezeu Tată care ne-a creat din iubire şi care rămâne mereu iubire pentru noi, fiii lui. Dacă reuşim să înţelegem acest fir roşu al credinţei noastre şi să ne orientăm viaţa după el, atunci nu ne va mai speria prea tare perspectiva coborârii noastre din trenul vieţii şi îmbrăţişarea rece a morţii. Acea îmbrăţişare finală va reprezenta momentul eliberării sufletului nostru din corsetul îngust al trupului şi intrarea lui în împărăţia vieţii veşnice.

Perspectiva morţii şi a întâlnirii cu ea reprezintă pentru noi şi o lecţie de viaţă, de cum să ne trăim aceşti puţini sau mai mulţi ani, cât ne este dat să ţinem umbră acestui pământ. Oricum, în raport cu veşnicia, şi cea mai lungă viaţă nu reprezintă decât o secundă, mai puţin decât o secundă pe cadranul ceasului lui Dumnezeu. În această clipire de ochi cât ne este dat să privim lumea pământeană avem posibilitatea să vedem şi să ne bucurăm împreună cu ceilalţi oameni de minunăţiile pe care Creatorul le-a sădit în creaţia lui. Şi mai mult decât atât, el însuşi ni se oferă în dar, aşa cum ni se oferă acum în Sfânta Euharistie pe care o celebrăm. În scurta noastră existenţă pământească primim darul vieţii veşnice, îl primim pe cel care se defineşte viaţa şi, crezând în el, nu vom muri în veci. În pâinea pe care o vom primi de pe altar îl vom primi pe cel care este viaţa, pe cel care ne vorbeşte despre viaţă în preajma morţii, în vecinătatea prietenului său Lazăr, mort deja de patru zile. La fel şi noi, poate nu ştim să apreciem marele dar al vieţii decât atunci când printr-o boală sau în prezenţa unui trup neînsufleţit am fost speriaţi de suflarea rece a morţii, presimţind propria moarte. Din păcate, mulţi dintre noi nu ştim să apreciem marele dar al vieţii decât atunci când este ameninţat de moarte. La fel cum nu învăţăm să preţuim sănătatea decât atunci când o pierdem. Dumnezeu ştie toate acestea şi din acest motiv ne este alături în clipele de durere şi boală pentru a ne încuraja şi a ne susţine în slăbiciunile noastre, el care este Învierea şi Viaţa.

La o înmormântare, noi vorbim despre viaţă şi despre cel care este viaţa. În toată creaţia sa, Dumnezeu creatorul a suflat suflare de viaţă. Chiar şi în frunza care toamna cade din copac, el a sădit tot viaţa, căci acea frunză alimentează pământul din care copacul îşi trage seva pentru viaţa care va izbucni din nou, voioasă, în primăvara viitoare. În moartea trupului fiecăruia dintre noi, Dumnezeu a sădit chezăşia vieţii veşnice, a sfârşitului lumii, care, de fapt, nu este un sfârşit, ci începutul unei vieţi noi şi plină de strălucire. Aşa ne profesăm credinţa în învierea morţilor în crezul apostolic: "Cred în... învierea morţilor".

Din pricina păcatului, viaţa trupului este vremelnică şi curmată de moarte. Însă moartea nu are ultimul cuvânt, căci suntem creaturile unui Dumnezeu viu care ne spune: " Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci" (In 11,25-26). Aşa cum a întrebat-o pe Marta la moartea fratelui ei Lazăr, şi pe noi ne întreabă acum Isus: "Crezi tu aceasta"? În faţa suferinţei, a morţii celor dragi nouă, Dumnezeu vine să ne susţină şi să ne ofere în dar viaţa lui, pentru ca suferinţa, boala şi moartea să nu ne ducă spre disperare şi abandon al vieţii şi credinţei noastre. Suntem aici, însoţindu-l pe drumul spre cimitir pe confratele nostru Ioan, pentru a-i răspunde lui Dumnezeu la această întrebare fundamentală pentru viaţa noastră. Ca şi Marta, şi noi îi răspundem acum Mântuitorului: "Da, Doamne; eu am crezut că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel care vine în lume" (In 11,27).

Viaţa noastră de fiinţe păcătoase se contopeşte în viaţa lui Dumnezeu şi aşa suntem răscumpăraţi din păcat prin moartea şi învierea lui Isus Cristos. Viaţa nu poate fi înţeleasă fără învierea lui Isus Cristos în care credem. Credinţa înseamnă viaţa noastră împreună cu cel care s-a proclamat Învierea şi Viaţa. Viaţa Mântuitorului, la care participăm încă de la botez, reprezintă garanţia învierii noastre în el, care este viu, care este viaţa. Întrupat în persoana lui Isus din Nazaret, Cristos nu a putut să-l lase pe Lazăr să putrezească în mormânt şi l-a chemat afara din locuinţa morţilor; l-a chemat la viaţă: "Lazăre, vino afară!" (In 11,43). Aşa ne strigă fiecăruia dintre noi, chemându-ne din moartea păcatelor la viaţa harului fiilor lui Dumnezeu. Aşa ne va striga pe fiecare la sfârşitul lumii, chemându-ne afară din morminte, din moartea trupului, pentru ca acesta să se unească din nou cu sufletul într-o nouă stare a fiinţei noastre în care el a suflat încă de la crearea lumii un duh nemuritor. Ioan, vino afară! Andrei, Maria, Tereza etc., vino afară! Pe fiecare om Dumnezeul vieţii îl va chema afară din locuinţa morţilor, pentru că tuturor oamenilor Fiul său Cristos, învingând moartea, le-a pregătit un locaş veşnic în ceruri, în împărăţia vieţii fără sfârşit. În misterul morţii fiecărui om nu se ascunde puterea morţii, ci puterea Celui Înviat, căci el va avea ultimul cuvânt şi ultimul duşman pe care îl învinge este tocmai moartea. De fapt, în învierea lui Lazăr, Isus a prefigurat propria înviere care va fi peste scurt timp.

Misterul vieţii fiecăruia dintre noi, misterul vieţii acestui confrate al nostru, se luminează şi prinde contur în misterul vieţii lui Dumnezeu. Viaţa divină este sădită în trupul nostru; este viaţa sufletului nostru ca formă a trupului, trup supus suferinţei, morţii şi putrezirii doar pentru o scurtă perioadă de timp; aşa cum şi moartea lui Lazăr a fost doar pentru patru zile, în raport cu anii pe care i-a avut de trăit pe acest pământ. Despre Dumnezeul vieţii a predicat confratele nostru Ioan. Viaţa lui închinată lui Dumnezeu şi slujirii Bisericii poate deveni şi pentru noi cei rămaşi în pelerinajul pământesc spre porţile împărăţiei veşnice o lecţie din care să învăţăm cum să trăim în această lume. Mulţi îi suntem datori părintelui Ioan care a răspândit în jurul său multă lumină din lumina pe care a primit-o de la Domnul. Suntem aici pentru a ne exprima în faţa lui Dumnezeu şi unul în faţa celuilalt recunoştinţa şi preţuirea noastră pentru un preot, coleg şi prieten care a trudit în via Domnului până şi-a dat ultima suflare. În lungii ani de pregătire pentru sfânta preoţie în seminar, mi-l aduc aminte ca pe un om calm, liniştit, modest, care nu a avut relaţii tensionate cu ceilalţi colegi. Nu-mi amintesc să se fi plâns vreodată de ceva, la fel cum nu-i plăcea să se laude. Aşa a rămas mereu şi în întrunirile noastre colegiale, sau cu alte ocazii când am fost împreună; Ioan era omul care aducea linişte, calm şi bună dispoziţie. Nu vorbea în plus, şi mă doare faptul că a murit singur. Nu şi-a spus nimănui durerea; poate dacă avea cui să şi-o spună, acum nu am fi fost aici pentru a-l însoţi în ultimul drum spre mormânt. Mă întreb: De ce oare trebuie să fie preoţi care au făcut atât de mult bine la nenumărate persoane, iar în clipa supremă sunt singuri şi mor singuri? Neştiute, misterioase sunt căile Domnului, dar poate ar trebui să facem mai mult pentru a alunga dintre noi singurătatea. În acest an de când ne-a lovit pandemia, cred că fiecare a simţit mai acut, mai dureros ce înseamnă distanţarea dintre oameni.

Dragă confrate Ioan, de acolo unde este acum sufletul tău, priveşte spre noi, colegi, prieteni, cunoştinţe, simpli enoriaşi şi vezi că suntem uniţi cu tine. Ne uneşte aceeaşi credinţă, aceeaşi iubire, aceeaşi speranţă în viaţa veşnică. Nu ne luăm adio de la tine, căci sigur va veni o zi pentru fiecare dintre noi când vom păşi în veşnicie; tu i-ai păşit pragul, noi urmează să-l păşim şi sperăm să fim din nou împreună cu tine în împărăţia vieţii fără de moarte. Odihneşte-te în pacea Domnului înviat, dragă confrate Ioan!

* * *

Mai multe imagini de la acest eveniment puteţi vedea în Albumul foto: 5 mai: Luizi-Călugăra: Funeraliile părintelui Ion M. Solomon

* * *

Fotografii de la Liturghia de înmormântare au fost publicate şi pe pagina de Facebook a Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti.

* * *

Din arhiva ercis.ro

A trecut la Domnul pr. Ion M. Solomon

lecturi: 4342.