Interviu luat cardinalului Semeraro despre consistoriul pentru şapte cauze de canonizare

Mii de parcursuri pentru a deveni sfinţi

de Nicola Gori

Nu sfinţii au nevoie de noi, ci noi nu putem să ne lipsim de ei. Aceasta este un pic semnificaţia multiplelor canonizări care se succed în decursul istoriei Bisericii, ca acelea a celor şapte fericiţi anunţate de Papa Francisc în consistoriul ordinar public de luni, 3 mai 2021. Se inspiră din această întâlnire eclezială cardinalul Marcello Semeraro, prefect al Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor, pentru a oferi o panoramă asupra muncii dicasterului şi asupra motivaţiilor care inspiră alegerile şi procedurile pentru canonizări. Vorbeşte despre asta în acest interviu dat la "L'Osservatore Romano".

Există un fir conducător care leagă aceşti candidaţi la canonizare?

Sfinţii sunt "numere prime". Vreau să spun că fiecare exprimă unicitate, deşi parcursurile pot să pară asemănătoare. La bază pentru toţi este mereu experienţa iubirii lui Cristos, care înflăcărează inima şi motivează alegeri curajoase. În aceste canonizări găsim istorii de convertire de la alte credinţe, ca martirul indian Lazăr, sau de la mondenitate, ca César de Bus şi Charles de Foucauld; dar şi semne de rodnicie spirituală, ca fondatorii de familii călugăreşti, feţe genuine de taţi şi mame în spirit. Sfinţii de la acest consistoriu aparţin la epoci diferite: de la secolul al XVI-lea la a doua jumătate a secolului al XX-lea, ca de Foucauld şi Giustino M. Russolillo: ţes timpurile cu firele milostivirii şi iubirii lui Dumnezeu.

Unii dintre ei precum Charles de Foucauld au trăit evanghelia în mijlocul contextelor care, desigur, nu sunt uşoare. Ce mesaj transmite mărturia sa pentru societatea actuală?

Celui care slujeşte în Congregaţia Cauzelor Sfinţilor i se întâmplă adesea să observe că o canonizare vine chiar la "momentul potrivit". În recenta enciclică Fratelli tutti, Papa Francisc a indicat în Charles de Foucauld un model de "frate universale" printre populaţiile din deşertul african (nr. 287). Contextual, Providenţa a voit ca acest fericit să ajungă, cu aprobarea minunii necesare, la sfinţenia canonizată. Dumnezeu ştie cum să lumineze constant calea pentru poporul său şi de care candele să se folosească. De Foucauld este între toţi probabil cel mai universal cunoscut şi totuşi, în mod paradoxal, este cel care a căutat ascunderea în misterul de la Nazaret. Aproape pare că se corespunde mandatului lui Isus: "Ceea ce eu vă spun în întuneric spuneţi la lumină şi ceea ce vă spun la ureche predicaţi de pe acoperişuri" (Mt 10,27).

Între aceştia sunt atât fondatori, cât şi fondatoare de congregaţii călugăreşti. Care este rolul consacraţilor?

Efectiv cinci fericiţi şi fericite de la acest consistoriu sunt fondatori şi fondatoare de familii călugăreşti. În exortaţia Vita consecrata (1996), Sfântul Ioan Paul al II-lea scria că un element constant în istoria Bisericii este dat tocmai de "ceata de fondatori şi fondatoare, de sfinţi şi de sfinte, care l-au ales pe Cristos în radicalitatea evanghelică şi în slujirea fraternă, în special a celor săraci şi abandonaţi", şi adăuga că "tocmai în această slujire iese în evidenţă în mod deosebit cum viaţa consacrată manifestă unitarietatea poruncii iubirii, în conexiunea indisolubilă dintre iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui" (nr. 5). În acelaşi document viaţa consacrată era arătată ca icoană a Schimbării la Faţă, la care va fi posibil să se conducă dimensiunile fie "contemplative" fie "active" ale vieţii consacrate. Urmându-l pe Isus în practicarea sfaturilor evanghelice, consacraţii trăiesc din el şi gustă o intimitate nupţială care într-un fel prevesteşte învierea (cf. Lumen gentium, nr. 44). Aşadar, pentru Conciliul al II-lea din Vatican rolul principal al consacraţilor este acela de a aminti omenirii frumuseţea cerului şi nevoia de ea de care nu se poate face abstracţie.

La ce foloseşte a proclama sfinţi?

Foloseşte pământului, nu cerului. Conciliul a vorbit despre o chemare universală la sfinţenie: în constituţia despre Biserică este capitolul central şi material, cel în care se revelează misterul Bisericii (cap. I) şi care îşi află manifestarea deplină în Sfânta Fecioară (cap. 7). A proclama sfinţi ajută să ne convingem că această chemare există cu adevărat, că evanghelia "funcţionează", că Isus nu dezamăgeşte, că ne putem încrede în cuvântul său. Munca noastră de discernământ în cauzele sfinţilor nu se face în primul rând cu capul sau cu sentimentele, ci cu genunchii, adică rugându-ne şi cerând luminare de la Duhul. Sfinţii nu au nevoie de recunoaşterile noastre - cu atât mai puţin Dumnezeu! - însă atunci când îi apreciem ca atare, recunoaştem prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul nostru. Ce este mai frumos şi mai încurajator pentru un creştin să se simtă încălzit de apropierea Domnului?

Se simte nevoia de a revizui procedurile şi criteriile aplicate la procesele de canonizare?

Procedurile cauzelor sfinţilor s-au perfecţionat în decursul secolelor, în special pe baza normativelor lui Benedict al XIV-lea, care pentru congregaţia noastră este magister. Congregaţia se îngrijeşte de traducerea în limba italiană a operei De servorum Dei beatificatione et Beatorum canonizatione: operă monumentală în nouă volume, aflată de acum în curs de încheiere. Munca dicasterului se desfăşoară destul de bine, cu seriozitate, cu seninătate şi bine ritmată. Momentele importante sunt reuniunile cardinalilor şi episcopilor ("ordinare") de două ori pe lună şi reuniunea săptămânală a "congresului". În ultimele decenii au apărut treptat aspecte care pot să fie îmbunătăţite. Cel mai important se referă la Regulamentul pentru postulatori, de acum în linie dreaptă: relevanţa sa este legată de scopul de a garanta muncii lor maximul de transparenţă şi seriozitate. Oricum, va trebui să se admită că redimensionarea aspectului "juridic" al cauzelor riscă să slăbească rigoarea necesară în constatarea adevărului şi asta ar fi o uşurătate impardonabilă. După aceea, pare important a defini cu claritate încă de la început dacă o cauză trebuie să urmeze un itinerar în locul altuia: când o cauză ajunge per viam virtutum la o fază introdusă, ar putea rezulta straniu un viraj succesiv spre "dăruirea vieţii" sau spre "martiriu".

Pandemia a arătat curajul atâtor medici, voluntari şi lucrători sanitari, dar ce anume diferenţiază în eroism pentru ca să poată fi semn de sfinţenie?

Dumnezeu este iubire, fiecare exprimare de caritate autentică are amprentele sale digitale. Dar există diferenţe. În timp ce eroii din această lume arată ceea ce omul ştie să facă, sfântul arată ceea ce Dumnezeu ştie să facă. Canonizând pe unul din fiii săi, Biserica nu preamăreşte o operă umană, ci ea îl celebrează pe Cristos viu în el. Eroismul creştin îl vesteşte pe Dumnezeu şi extinde asupra lumii harul şi binecuvântarea sa, de care nu ne putem lipsi.

(După L'Osservatore Romano, 4 mai 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 410.